Yes, Sir!

La început ne-au tuns pe toţi la fel, ca să arătăm ca nişte adevăraţi „jar heads” aşa cum li se şi spune celor de la Marines. Păr aveai voie puţin, doar în vârful capului, ca să aibă totuşi ce să ţi se ridice. În prima fază trebuiau să ne ameţească, să ne rupă în două, să ne facă să uităm pentru ce ne-am născut pe lumea asta, să uităm că dincolo de cazarmă există o viaţă civilă. Pentru mine, nimic nou, pentru că asta încercaseră să facă şi cei din tabăra de reeducare, doar că acolo nu eram înarmaţi. Aici venisem cu toţii de bună voie sau, cum ar fi spus Bill instructorul, ca „fluturi” zburători care nu mai trebuiau să treacă prin faza de omizi, deşi ne-au pus să ne târâm ca toţi dracii prin praf şi prin noroaie.

În prima săptămână, care se numea săptămâna „dezorientării”, nu ne-au lăsat să dormim mai mult de două ore legate şi oboseala amestecată cu lipsa somnului îţi spală creierul mai tare ca orice. M-am pus pe pilot automat şi n-am avut nici o problemă. Creierul meu fusese deja bine spălat. Mă enerva totuşi că trebuia să urlu de sute de ori pe zi, tare şi imbecil, „Yes, Sir” unui negru din Virginia, care era instructorul nostru şi care avea misiunea să ne termine. Altfel, nu era om rău şi a priceput de la bun început că nu va avea probleme cu mine. Îl chema Thompson şi aveam să mă culc şi să mă trezesc cu mutra lui în faţa ochilor timp de patru luni, cât dura instrucţia la Marines. Am avut de ales între Marines şi US Army, care era mai blândă şi dura doar trei luni, dar am preferat să merg cu cei mai buni.

-Cine va ajunge la capăt nu va fi un simplu soldat, ne urla sergentul Thompson. Va fi un Marine. Până la moarte. Priceput?

-Yes, Sir.

-Un marine e mai mult decât un soldat şi pe care nu-l ţin curelele s-o spună de la bun început. Aici n-avem nevoie de căcănari. Priceput?

-Yes, Sir.

Trei au cedat din prima săptămână. Fizic, eram cel mai rezistent şi îmi spuneau Cămila pentru că nu oboseam niciodată şi făceam totul uşor şi sigur. Nimeni nu m-a întrebat vreodată ce caut eu acolo, cu un nume atât de rusesc, ba şi puţin evreiesc pe deasupra, dacă te pricepeai la nume. Armata te făcea să nu mai vezi colorat şi abia am observat că Bob, un băiat vesel din Alabama, era negru, iar Rego era gălbui, pentru că se născuse din părinţi filipinezi. Aici se terminase cu copiii de bani gata din deşertul din Utah. Eram înconjurat de băieţi simpli şi sănătoşi, din familii simple, mai mult sau mai puţin sănătoase, care nu mai ştiuseră ce să facă cu viaţa in micile lor oraşe şi care, umblând prea mult cu buzunarele goale prin Mall-uri, sfârşiseră în centrele de recrutare.

Cel mai tare m-am legat de Bob care dormea în patul de deasupra mea şi cu care mă înţelegeam din priviri şi din semne, formă de comunicare mai importantă, în armată, decât cuvintele. Aveam să mergem împreună un drum destul de lung şi am format în plutonul nostru perechea cea mai tare. Primele două săptămâni nu i-am văzut de loc dinţii albi pentru că îi ţinea prea încleştaţi. Era cel mai mic dintr-o familie cu zece copii şi nu ieşise din maidanul în care se născuse în Mobile, Alabama. Se înrolase ca să fugă de acasă unde nu putuse să ajungă mai departe de terenul de baschet. Juca în fiecare zi câteva ore şi, deşi reuşea să treacă mingea printr-un coş cu plasa făcută din lanţuri, nu reuşise să fie selecţionat în echipa locală.

– Când am trecut pe un teren neted fără găuri, cu un coş cu plasa normală, nu mi-a mai ieşit mare lucru. Aruncam mingea, dar în mintea mea deja auzeam deja sunetul lanţurilor.

Păream făcuţi amândoi pentru armată, deoarece eram rezistenţi, flexibili, prindeam uşor şi executam fără crâcnire orice ordin. Dar mai presus de orice ne împingea înainte disperarea şi lipsa unei alternative dincolo de gardul cazărmii. Ne simţeam protejaţi acolo ca sub fusta unei mame vitrege. Ne-au ieşit repede din cap toate jocurile militare de pe computer, fiindcă aici puţea a transpiraţie şi năclăială, erai pedepsit cu treizeci de flotări pentru cea mai mică greşeală şi când ne-au împărţit armele, muniţia şi grenadele, le-am simţit răceala adevărată care era la fel de reală ca şi moartea pe care puteau s-o aducă.

– Atenţie, marines! Aici se poate muri la fel de bine ca într-un accident de maşină, urla instructorul Thompson.

Din prima şedinţă de trageri am băgat aproape toate gloanţele în cercul din mijloc, chiar cu un amărât de M16 și, după încă câteva trageri, mi s-a dat pe mână un M40A3 ultimul tip, care era arma ţintaşilor de elită. În toate simulările de zi sau de noapte ajunsesem „sniper”ul cel mai temut. Învăţasem să mă strecor ca un indian şiret şi împreună cu Bob am luat într-o noapte zece prizonieri din plutonul inamic. Îmi plăcea să mă camuflez ca un cameleon, să-mi vopsesc faţa cu smoală, iar noaptea nu mă mai puteai deosebi de Bob cu care lucram mai bine decât cu un frate. Plutonul nostru s-a umplut de trofee, iar Thompson jubila. Dacă ieşeam noi prost, era rău şi pentru el. Ajunsese să aibă centura neagră pentru că la Marines e ca la karate, te mişti din centură în centură. Mai slab am stat cu artele marţiale, cu lupta corp la corp, cu folosirea baionetei, a cuţitelor speciale cu care învăţam să tăiem sârmă ghimpată sau gâtlejele unor nefericiţi care ne-ar fi putut ieşi în cale. Am învăţat unde sunt la inamici arterele carotide sau aorta şi eram convins că ale mele sunt cam tot pe acolo aşa că eu mai mult mă apăram. Thompson urla la mine:

-Aici învăţăm cum să atacăm, apărarea nu ne prea interesează. Mai agresiv. Priceput?

-Yes, Sir.

Şi dă-i la atac. Încercam să-mi regăsesc furia care mă apuca când luam droguri dar n-o mai aveam. Am trecut uşor de prima centură, cea cenuşie, şi ştiam că voi intra fără probleme între cei mai bravi. Devenisem un robot perfect, mândria instructorului Thompson care aproape că vorbea respectuos cu mine după câte trofee câştigasem. Într-o zi am primit o scrisoare de la Alina care îmi povestea pe două pagini despre ultimele chefuri din Forest Hills şi despre un mic concert al lui Erick undeva în Manhattan în care a cântat şi ea. Viermele geloziei a găsit destul loc să se zvârcolească în stomacul meu tare ca piatra. E drept că scrisoarea avea un PS în care îmi spunea că mă iubeşte. Scrisese asta în rusă „ia liubliu țebia” ca să sune mai adevărat. „I love you”-ul american sună pentru noi ce-i drept altfel, ca o fomulă de încheiere sau ca o bucată dintr-o reclamă pentru coca-cola. Oricât mă întărise milităria m-am înmuiat ca o cârpă. Eram în pauza de prânz şi Bob a observat schimbarea.

-Cum sunt fetele albe la pat? m-a întrebat şmecher, dar real curios.

-Bune, dar ale voastre?

-Negre peste tot.