Visând la o frumoasă de duminică

Masha a oprit cât să fumeze o ţigară. M-am dat jos de pe motocicletă şi am vrut să-mi scot casca, dar n-am putut oricât am tras de ea. Mi se umflase capul. Mi-am ridicat vizorul şi am privit prin fanta căştii spectacolul străzii. Păream un mic cavaler rătăcit, unul din troglodiţii aceia din jocurile mele din computer, care dacă sunt mulţi pot fi buni de ceva, dar aşa rătăcit de unul singur într-o lume străină, cu o cască de motocicletă blocată pe cap, cred că arătam destul de jalnic. În cele cinci sau zece minute cât am stat în acel colţ din Washington Square s-au întâmplat destul de multe. Un negru a încercat să-mi vândă „ierburi”, iar atunci când l-am întrebat ce fel de ierburi, a dat din cap aşa cum numai negrii ştiu să dea din cap. Când s-a prins că sunt un biet troglodit rus, mi-a bătut în cască cu degetul ca şi cum ar fi bătut la o uşa.

-Credeai că-i ceai, nu-i aşa? Marijuana, băiatule. E mai ieftină ca berea şi bere la vârsta ta nu-ţi vinde nimeni. Dacă vii aici la Universitate, mă găseşti uşor. Ai grijă de tine!

O fată foarte tânără cu o privire de oaie rătăcită împărţea nişte broşuri colorate pe care scria „Watchover”. Când m-a depistat a venit la mine şi mi-a întins una. Pe copertă avea un peisaj din Hawaii, plin de flori, plus două mâini împreunate în rugă.

-Înăuntru ai să găseşti împărăţia cerului. Citeşte-o şi caută-ne, băiatule.

M-a privit pentru o clipă şi mi-a bătut şi ea în cască cu degetul. Mi-ar mai fi predicat, însă s-a oprit pentru că eu însumi păream proaspăt căzut din acele ceruri în care unii încercau să ajungă. Pe stradă au trecut zece motociclişti tatuaţi, pletoşi şi cărunţi, îmbrăcaţi în piele neagră, călărind zece motociclete Harley Davidson, care făceau un zgomot infernal. Păsările din copaci au zburat în stoluri, câinii s-au cabrat şi nu mai păreau aşa de mulţumiţi. Vizavi, pe o pajişte, sub un cort galben, o ceată de hinduşi raşi în cap, înfăşuraţi în togi colorate, cântau cât îi ţinea gura şi băteau fericiţi din ţambale şi tobe. Nici unul nu era indian. În fundul cortului, un fel de gravură imensă care descria fără milă evoluţia omului pe pământ. Nou-născutul în patru labe, copilul mirat, tânărul îndrăzneţ, adultul puternic, apoi cel cu umerii căzuţi, bătrânul înţelept, apoi cel neputincios şi la sfârşit moartea. Din nou cel nou-născut, repetarea ciclului. Părea intrarea unui muzeu de ştiinţe naturale dintr-un oraş de provincie. În ce lume intrasem!

-Gata, ajunge! O să te saturi de toate astea. Au şi ei circul lor. De ce nu-ţi dai jos casca?

-Nu pot. Cred că mi se umflă capul.

Masha a pornit motocicleta şi am luat-o spre Midtown pe Avenue of Americas. La Columbus Circle am dat două-trei rotocoale, apoi am coborât pe Broadway. Se înnopta, aşa că atunci când am ajuns în Time Square luminile curgeau în capul meu dat pe spate, iar eu înghiţeam litere de foc, reclame la cafea, sutiene, teatre, spectacole, câte un avion care trecea prin micile felii de cer rămase neacoperite. Sânii Mashei ajunşi din nou în podul palmelor mele îmi aminteau că exist cu adevărat. M-a lăsat să stau cu mâna pe ei până am trecut de ultima reclamă. Una pentru muzeul de ceară al doamnei Tousseau, aflat după colţ unde oamenii făcuţi din ceară arată ca cei vii. L-am vizitat în fugă, aproape că tot de pe motocicletă, pentru că Masha e înnebunită după păpuşi şi după oameni de ceară. Te lovești de ei prin muzeu şi spui automat „mă scuzaţi, domnule Giuliani sau doamnă Clinton”, asta pentru că aşa scrie pe etichete, iar eu încă habar n-aveam cine sunt toţi ăştia. L-am recunoscut doar pe Fidel Castro şi pe Arnold Schwartzeneger. Am stat tot cu casca pe cap şi am început să fiu puţin îngrijorat din cauza asta. Masha se distra şi-mi spunea că, dacă nu sunt mai atent cu sânii ei, mă aruncă din mers de pe motocicletă şi o să rămân toată viaţa cu casca aceea pe cap, un neterminat care o să pipăie fetele pe apucate. Am vrut să-i spun că, înainte de-a pleca din Moscova, am avut-o pe una aşa cum am vrut eu, într-o limuzină, dar cred că ştia deja. Ceea ce nu ştia e că eu avusesem deja o iubită, care murise şi asta se socoteşte mai mult ca orice altceva în materie de fete. E ca şi cum ai fi fost deja căsătorit, ceva serios pe vecie, sau cam aşa ceva. N-m spus nimic, pentru că simţeam că nu sunt în apele mele şi când vorbeam de sub cască vocea mea suna ca cea a unui ventrilog care locuia în altă parte.

Am trecut prin Soho, apoi am luat-o prin China Town şi pe urmă pe pod spre Brooklyn. Când am ajuns în Brighton Beach, doctorul Shifrin avea cabinetul încă deschis aşa că am intrat la el cu Masha. Eram ultimul pacient.

-Ah, Masha, Masha! Aşa ceva n-am făcut în viaţa mea. De unde naiba să ştiu eu, un internist, cum se scoate o cască de motocicletă de pe un cap de rus umflat? M-ai înnebunit cu băiatul ăsta.

Mi-au pus nişte gheață pe ceafă şi doctorul mi-a spus să stau întins, cât mai nemişcat pe unul din paturile de consultaţie. Urma să aşteptăm ca treptat capul meu să-şi reducă dimensiunile, să se elibereze de toate senzaţiile noi care se umflaseră înăuntru ca nişte murături.

-Eşti cam copleşit, băiete. Se vede bine că e prea mult pentru tine. Ia-o încet. E o lume ciudată, crede-mă. Nu te lua după femeile astea care au capul mai tare ca piatra. Oricum, mai tare ca al nostru, al bărbaţilor. Lor n-o să le crească capul niciodată. Piatra nu se umflă. Eşti un băiat sensibil, asta eşti. Stai aici întins câteva minute.

A plecat şi secretara, o femeie agitată, nerăbdătoare să se vadă afară la aer curat, unde va trage frustrată trei ţigări una după alta. Toţi ruşii sunt înnebuniţi în America pentru că nu pot fuma când şi unde le vine lor. „O ţară de abstinenţi” asta era expresia maximă de frustrare a Mashei, care altfel iubea America. În timp ce eu eram pus la decomprimare, ea a dispărut cu doctorul Shifrin într-una dintre camerele de consultaţii. În curând, s-a auzit de acolo muzică ţigănească, clinchet de pahare şi un miros de tutun fin amestecat cu alte parfumuri s-a strecurat pe sub uşă. Masha detesta cu siguranţă abstinenţa sub orice formă şi, după ce nu le-am mai auzit vocile am început să percep nişte chicoteli şi nişte gâfâieli ciudate. Masha e o femeie care nu se gâdila uşor, după cum văzusem şi eu. Exact când încercam să-mi imaginez cam ce fac ei acolo, uşa cabinetului s-a deschis şi o doamnă blondă, între două vârste, dădu buzna înăuntru. Părea furioasă şi mult mai grasă decât era în realitate, pentru că unii oamenii la furie se umflă ca nişte baloane sau mai exact ca şi capul meu. Când mă văzu lungit pe acel pat, cu acea cască de motociclist pe cap se mai calmă.

-Eşti un pacient? Am făcut din mână că aşa şi aşa. Ce naiba faci cu chestie aia pe cap? Aha, face teste noi de care eu nu ştiu. Îţi face cumva o encefalogramă? Unde-i doctorul?

N-am zis nimic pentru că presimţeam că ceva rău se va întâmpla. Muzica ţigănească continua să se audă în surdină şi se opri doar după ce doamna încercă să dea buzna în acea cameră închisă pe dinăuntru. Începu să bată cu pumnii în uşă, întărâtată, desigur, şi de mirosurile care străbăteau de acolo.

-Deschide, Misha, că te omor. Cu cine naiba eşti închis acolo?

Am crezut c-o să spargă uşa pe care o izbea isteric cu unul din ciocănele acelea cu care doctorul Shifrin testa neobosit reflexele ruşilor din Brighton Beach.

-Calmează-te, Liudmila. Sunt cu o pacientă, mătuşa băiatului.

Doctorul încercă după un timp să întredeschidă uşa, dar o trânti la loc când văzu faţa congestionată a doamnei Shifrin. Prea târziu însă. Doamna Shifrin se repezi înăuntru aproape trântindu-l pe podea.

-Curva dracului! Cioară împuţită! De data asta îţi tai sânii cu bisturiul şi-ţi scot silicoanele alea afară. Unde ţii bisturiile, nenorocitule?

Trăgea afară sertare ca să se vadă că nu glumeşete, în timp ce încerca s-o blocheze cu o mână pe Masha.

-N-am nimic tăios în cabinet, Ludmila! Sunt internist, ce naiba. Potoleşte-te!

Masha care continua să-şi încheie, calmă, bluza şi-o descheie la loc şi îşi scoase sânii la vedere. Ce sâni!

-Sunt naturali, madam, şi las-o mai moale cu nevricalele, că-mi dau şi eu drumul şi spun lucruri care nu vrei să fie auzite.

Madam s-a potolit dintr-o dată, după care se întoarse liniştită spre soţul ei şi îi cârpi o palmă atât de răsunătoare, încât doctorul se clătină ca un om beat.

-Dacă te mai prind o dată îţi trag un divorţ de trebuie să-ţi mai deschizi încă două cabinete ca să mă plăteşti. Porcule!

Între timp, mie mi s-a dezumflat capul, mi-am scos casca fără nici o problemă şi am ieşit încet afară. Se făcuse noapte. În faţa restaurantului Winter Garden erau limuzine şi oameni bine îmbrăcaţi, care intrau zgomotoşi înăuntru. Toată lumea vorbea ruseşte, vedeai acelaşi tip de gorile la intrare, aceleaşi flori de plastic în hol, la fel ca la Moscova.

M-am simţit dintr-o dată singur, suspendat cu un gol mare în piept. Aproape că uitasem cum să ajung acasă pentru că încă nu mă simţeam deloc acasă acolo, chiar dacă mama apărea din când în când. E drept că mi-a spus că trece printr-o perioadă în care e ocupată până peste cap, dar nu-mi spunea niciodată cu ce era atât de ocupată. Înainte ştiam că dansează într-unul din barurile lui Gari, şi evitam să mă gândesc că poate făcea şi striptease acolo, adică se dezbrăca şi se scălămbăia goală în faţa unor bărbaţi libidinoşi. N-am întrebat-o niciodată. Poate că totul era doar în imaginaţia mea, ca multe alte lucruri la care nu voiam să mă gândesc. Imaginaţia mea urma să rămână pentru multă vreme un teritoriu minat din propria minte. Îmi era frică să păşesc pe-acolo. Tot ce ştiam e că mama nu mai dansează şi că are o slujbă adevărată, într-un business mult mai important.

Am urcat pe promenada de lemn unde oamenii se mai răriseră, însă erau destui, atât cât să umpli cu ei centrul unui oraş mic, precum Klin-ul, într-o zi frumoasă de duminică. Acolo mătuşa Anastasia dormea şi visa probabil banii pe care-i va trimite mama pentru renovarea casei, iar Dasha îşi hrănea simultan gemenii, ataşaţi de cei doi sâni ai ei umflaţi de lapte, sâni cărora nimeni nu le pusese vreodată un gând rău.

(sursa foto: pinterest.com)