Adrian Sângeorzan 
Nu mă gândisem deloc unde vom locui în New York. Eram sigur că oriunde ar fi fost va fi mai bine ca în Lianozovo. Cel puţin n-o să mai fie atâţia gândaci în bucătărie şi atâtea femei care să gătească acolo ciondănidu-se pentru o amărâtă de cratiţă. Erau amănunte cu care nu meritase să-mi bat capul pentru că orice mi s-ar fi spus n-ar fi însemnat nimic. N-am pus nici o întrebare ca şi cum aş fi păşit în gol. La vârsta aceea a păşi în gol mi se părea parte din mersul firesc al lucrurilor, pentru că eram convins că sunt dotat din naştere cu nişte aripi invizibile. Dacă voi ajunge vreodată în cădere liberă, ele se vor deschide cu siguranţă ca un mecanism automat de protecţie. Mi se întâmpla în fiecare noapte în vis.
Am învăţat devreme că n-are rost să-ţi baţi prea mult capul cu timpul şi cu spaţiul care se întind în faţa ta. Sunt teritorii străine care nu-ţi aparţin şi pentru care nu merită să lupţi, pentru că ele, dacă e cazul, vor capitula singure. N-aveam încă de unde să ştiu că a-mi aminti despre viaţa mea din Moscova avea să fie întotdeauna important pentru mine, pentru că acela a fost singurul timp şi spaţiu pe care le-am stăpânit vreodată cu adevărat. A fost ca şi cum aş fi înotat într-o apă în care atingeam tot timpul fundul cu picioarele. Când ea îţi trece peste cap nu mai contează adâncimea pentru că, oricum, ai să te îneci dacă nu ştii să înoţi bine. Pe mine însă nu m-a speriat niciodată cât de mare e hăul de sub mine, iar pe mama lipsa asta de inhibiţie ajunsese s-o sperie tot mai tare. Când am ajuns în America am constatat amândoi că nu ne cunoaşteam prea bine.
Îmi amintesc aisbergurile care se vedeau din avion şi dacă cineva mi-ar fi spus că New York-ul e aşezat acolo jos, pe unul dintre ele, nu l-aş fi contrazis. Peste câteva zile aveam să împlinesc cincisprezece ani şi mi se părea perfect normal să-mi continui viaţa în cel mai grozav loc de pe pământ. Aşa mi se părea atunci New York-ul şi cel mai bun lucru pe care puteai să-l faci în viaţă era să ajungi acolo.
La aeroport, de cum am ieşit din avion, ne-au întâmpinat zeci de funcţionari în uniforme care nu spuneau decât un singur lucru: „keep moving, keep moving”. Erau foarte organizaţi, de parcă asistau o evacuare, şi erau negrii cu toţii. Ne-a aşteptat o limuzină, al cărui şofer vorbea ruseşte la fel de bine ca şi noi. Mi se părea că-l mai văzusem undeva.
-Welcome to New York. Câţi ani ai, băiete?
-Şaisprezece.
-Hm, hm, hm. De trei ori hm, în timp ce a clătinat ciudat din cap de câteva ori şi nu că s-ar fi îndoit de mica mea minciună. În timp ce ne punea bagajele în portbagajul unui Lincoln negru, l-am auzit spunându-i mamei peste umăr.
-De ce nu l-ai lăsat, Nadia, să-şi termine şcoala acolo?
Astea au fost primele cuvinte de bun venit la New York. Aveau să-mi revină în minte de multe ori, ca o prevestire ciudată, ca şi cântatul unei cucuvele pe care o auzisem într-o noapte la ţară la Klin. L-am detestat dintr-o dată pe Piotr, aşa îl chema pe şoferul atoateștiutor, care părea s-o cunoscă bine pe mama. Mama era fericită că se întoarce în acest oraş şi că mă are cu ea acolo. Eram trofeul ei, dovada reuşitei, împlinirea. Nici ea, nici eu nu bănuiam atunci reproşurile care i se vor face în anii care-au urmat. Era o zi a împlinirilor şi asta simţeam amândoi, de cum am pus piciorul în America. Eu am rămas în spate de unde auzeam frânturi de conversaţie pe care încercam să nu le bag în seamă
-Cum stau lucrurile la Moscova?
-Afacerile merg bine, iar Gari e mai tare ca niciodată. Au încercat să-l termine de două ori, însă nu le-a mers. Şi-a schimbat body-guarzii şi acum are cei mai buni informatori. Îl sună direct de la Poliţie sau de la Ministerul de Interne când se pune ceva la cale. Altfel, cecenii au băgat groaza în moscoviţi. Ai auzit ce s-a întâmplat chiar cu blocul de lângă noi. Oamenilor le e frică să mai circule cu metroul. Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.
-Unde mergem? am întrebat-o pe mama.
-Direct în Brighton Beach.
