Un fel de masochism terapeutic

Principalele obiective ale zilei erau: găsirea apei, din care nu primeam de loc, culesul fructelor de cactus, iar după apusul soarelui făcutul focului, încercând să aprindem un lichen foarte uscat, deasupra căruia scăpăram două pietre. Încălzeam apa în care ne făceam câte un ceai sau puneam cel mult cereale uscate care se umflau şi puteau fi mâncate. Prinsul şobolanilor de deşert a venit mai târziu după ce flămânziserăm destul şi descoperisem că orice sursă de proteine e bine venită. Făceam capcane speciale în care se prindeau uşor, pentru că ei erau mult mai flămânzi ca noi.

După ce m-am reîntors în lumea normală, cea a consumului fără rost, a înfulecatului, într-un cuvânt a malaxorului, am citit despre un scandal produs de nişte mici restaurante chinezeşti din Florida, unele chiar cușer, care vindeau carne de şobolan în preparatele cu pui. Aşezau capcanele noaptea direct în restaurant, iar dimineaţa îi recoltau proaspeţi. Pot să vă spun că au o  carne foarte bună şi dacă am să ajung vreodată prin China am să comand şobolan teriaki.

Mai erau patru băieţi în grupa mea, toţi copii de bani gata, care nu se gândeau decât la peiotă, o ciupercă halucinogenă care ştiam că creşte în deşert, dar care nu era descrisă în cărţile noastre de supravieţuire. Sandy n-a mai încercat să-şi împartă praful de stele cu mine, dar se vedea după privirea ei disperată că i se terminase.

Trebuia să învăţăm să lucrăm împreună, să fim o echipă şi Bill, instructorul care era veşnic cu noi, ne supraveghea în tăcere. La început, se culca ultimul şi ridica capul la cea mai mică mişcare, ca un om care se temea să nu fie omorât în somn. Eram atât de frânţi noaptea, încât adormeam ca loviţi. Inițial, când abstinenţa încă ne mai chinuia, vorbeam prin somn cu toţii, gemeam sau plângeam. În lumina lunii, în sacii aceia de dormit, arătam ca nişte cartofi chinuiţi care fuseseră scoşi prea repede. Cum se lumina, ne adunam în jurul lui Bill care ne ţinea prima prelegere a zilei. Era un amestec ciudat de şedinţă de terapie cu instrucţie militară, care se încheia cu enumerarea obiectivelor acelei zile, despre care ştiam că va şerpui undeva prin deşertul din Utah. Ne intrase bine în cap că, pentru a scăpa din deşert, va trebuie să trecem treptat prin câteva stadii obligatorii.

– Fluturele până să ajungă să zboare e o biată găoace, apoi o omidă târâtoare, ne spunea Bill. Voi, care aţi fost deja fluturaşi, va trebui să reînvăţaţi din nou să fiţi nişte omizi. Nu-i nicio ruşine în asta.

La început, trebuia să învăţăm să ne lăsăm ajutaţi, iar mai apoi trebuia să învăţăm să-i ajutăm pe alţii, de la prinsul celor care încercau să fugă, până la convingerea lor că nu au făcut bine. Ticăloşii şi perverşii care inventaseră taberele astea păreau că ştiu foarte bine ce fac.

Seara, Bill şi alţii care ne monitorizau ne anunţau sec cine trecuse şi cine nu trecuse cu bine dincolo de ceea ce aşteptau de la  noi. Câte unul care nu ţinea pasul era mutat în alte grupe şi-o lua de la capăt. Îl simţeam pe Vladimir păzindu-mă de la distanţă. Apărea uneori în grupa noastră şi ne învăţa lucruri stranii, de care mulţi dintre noi nici nu ştiam că există: cum să dăm prim ajutor unor persoane rănite, înecate, cum să facem un pansament, sau să punem o mână ruptă în atele, cum să ne orientăm cu busola sau noaptea după stele şi tot felul de trucuri al vieţii pe care sigur nu le învățase în Brooklyn.

Partea cea mai ciudată era că trebuia să scriem zilnic într-un jurnal personal care, spre surprinderea multora, era un caiet, şi nu un laptop. Ne încurajau să punem pe hârtie orice ne trecea prin cap. Trebuia să ni-l citim unul altuia şi ăsta era momentul cel mai greu, când lăsam capul în jos şi încercam să ne cunoaştem. Nu ne obligau s-o facem, dar era un fel de masochism terapeutic la care ne supuneam totuşi. Eu atinsesem culmea acestuia, deoarece începuse să-mi placă să scriu în acel jurnal fără crâcnire. Scrisul mă liniştea, îmi dădea o stare bună. Mă scăldam seara în cuvinte ca într-o baie caldă. Mai am încă jurnalul acela, pe care îl începusem în rusă, ca să fiu sigur că nu va înţelege nimeni, şi pe care l-am continuat în engleză, limbă în care, în ultima vreme, mă mutasem pe nesimţite cu toate gândurile mele. O idee de început „părem şi noi nişte șobolani într-un deşert plin de capcane, în care nimeni nu se va şterge la gură după noi”.

„Astăzi ne-am spălat cu toţii într-un râu de pe fundul unui mic canion. Eram singurul fără nici un tatuaj şi fără găuri făcute prin corp. S-au uitat ciudat la mine. Păream un viţel straniu într-o turmă însemnată din cap în picioare cu dragoni, cuţite, săbii, capete de mort, flori, nume de mult uitate, inimi însângerate degeaba.”

„Am ajuns la poalele unor munţi care au readus iarba şi puţină verdeaţă în jur. Noaptea am încercat să mulg o vacă care dormea în picioare pe un deal din apropiere. Ştiam cum se mulge o vacă pentru că văzusem cum se face la ţară la Klin. Doi din băieţii din grupa noastră s-au repezit în ea şi au răsturnat-o cu picioarele în sus, îmbrâncind-o dintr-o parte. O vacă trezită astfel din somn e un spectacol hazliu, dar destul de crud. Distracţia cu răsturnatul vacilor care dormeau noaptea în picioare se putea termina prost. Astă noapte, fermierul care ne urmărea de la distanţă cu binoclul a început să tragă cu o armă de foc în direcţia noastră.”

„Ieri, nimeni n-a făcut focul seara, deşi era foarte frig. Eram atât de obosiţi, încât ne-am băgat nemâncaţi în sacii de dormit. Îmi era frig, însă eram paralizat de oboseală. L-am visat pe tata după foarte mulţi ani. Era tânăr şi încerca să mă învelească cu o manta militară veche, peste măsură de mare, de care tocmai se dezbrăcase. Mie nu mai mi-e frig, nici nu mai ştiu ce-i frigul, îmi tot spunea el. Apoi a început să mă mângâie pe faţă şi mâna lui era rece ca gheața. M-am trezit speriat. Pe faţa mea se depuneau nişte fulgi de zăpadă mari, cât palma. I-am trezit pe toţi şi am mers toată noaptea spre sud ca să nu îngheţăm.”

Cam în perioada aceea am încetat să-mi mai rod unghiile care, lăsate în sfârşit în pace, aveau să-mi crească neobişnuit de mari.