Tot aici o să vă întoarceți

Casa din Klin era departe de oraş, aşa că era ca la ţară. Am detestat mersul la ţară de când mă ştiu. Sunt un băiat de oraş care se simte bine cu picioarele pe asfalt, în zgomotul şi fumul maşinilor. Pădurile, copacii, cântecul păsărilor, animalele sălbatice sau domestice nu-mi spun nimic. Aerul curat de acolo, cerul încărcat cu stele îmi dau o nelinişte inexplicabilă. Oamenii par toţi, indiferent de vârstă, nişte nou născuţi care se vor mira bezmetic toată viaţa de lucruri care în restul lumii s-au învechit de mult. Mă sperie cu toată cumsecădenia lor prefăcută, cu admiraţia lor pentru tot ce vine de la oraş, adică din Moscova. De data asta, de acolo nu venea nici o veste bună, iar feţele noastre trase le aminteau mai degrabă de refugiaţii de altădată.

Ce ne atrăgea acolo era o casă veche pe care familia mamei o păstrase timp de 70 de ani ca printr-o minune. În timpul comunismului, trei generaţii aveau să-i ocupe, împreună cu tot felul de străini, ba o încăpere, ba alta, jumătate din bucătărie, trei sferturi din pivniţă, şi o parte din vechile amintiri ale unui moşier care se căsătorise în plină revoluţie cu stră-străbunica mea. După căderea comunismului, au reuşit să reintre în posesia ei, iar acum, mătuşa Anastasia, sora mai în vârstă a bunicii, se chinuia s-o repare. Ceilalţi aşteaptau s-o moştenească.

– Până la urmă cred că va fi a ta, Vitali. Văd că nimeni nu se grăbeşte să mai aducă moştenitori pe lume.

Mă săturasem să aud aceeaşi tâmpenie ba de la mătuşa Anastasia, ba de la bunica. Mătuşa era o femeie educată care citea cărţi, cânta la pian şi părea veşnic pusă pe dat ordine unor servitoare care nu existau. Îşi păstrase şi ceva din ţinuta neaoşă a vechilor mujici, oameni care au rădăcini în loc de picioare şi crengi în loc de aripi. Pe mine, care voiam să-mi iau zborul cât mai repede, mă durea în cot de casa lor, care mi se părea o paragină scăpată de vremuri pe care nici ei nu apucaseră să le cunoască. Trecutul ţarist, după cum îl denumeau ei, nemaiştiind ce fel de intonaţie trebuie folosită, era atât de îndepărtat, încât venea înapoi doar din poveşti de care nimeni nu mai era sigur, aşa că le puteau umfla după cum voiau. Tot mătuşa Anastasia, sfătoasă:

-Degeaba te strâmbi, Vitali, până la urmă cam asta va fi moştenirea ta. O valoare. La doi paşi de Moscova, aproape de calea ferată, puţin pământ, mesteceni. O vom pune la punct, vom băga cu toţii nişte bani bineînţeles, nu-i aşa, Nadia? Am auzit c-ai dat lovitura în America. În sfârşit cineva care reuşeşte.

Iuri, singurul ei nepot din partea fostului soţ, plecase nu de mult în America. Îl „ştersese de pe lista de moştenitori” nu pentru că nu mai dăduse nici un semn de viaţă, ci mai ales pentru că persista prosteşte să rămână căsătorit cu Maia, o evreică obraznică care o înfrunta mereu, spunându-i în faţa că povestea lui Cristos e doar o poveste frumoasă, iar Fecioara Maria n-a putut rămâne gravidă cu o rază de soare. După ea, nu era decât o balivernă pe care poate s-o combată până şi un ginecolog de ţară.

Mă miram că mătuşa mă iubeşte pe mine atât de mult şi cred c-o făcea doar pentru că eu mă îndrăgostisem când eram mic de Isus Cristos. Îi spusesem odată, când aveam vreo şapte ani, că eu cred în puterea acelei raze de soare divine, că mi se pare totul adevărat. Cam tot atunci văzusem filmul E.T. şi mă ataşasem rău de tot şi de acel extraterestru mic în a cărui existență credeam la fel ca în cea a lui Isus. Mi-a trecut prin cap că poate Cristos însuşi fusese un fel de extraterestru cu puteri magice. Nu i-am spus niciodată mătuşii ce varză religioasă e în capul meu. Pe tata nu-l antipatiza prea tare pentru că a văzut că el nu se opusese cu nimic acelei iubiri ale mele pentru Isus. Adevărul e că-mi plăcuse mult povestea din Biblie şi asta datorită şi bunicii care ştia să povestească. Când i-am spus lui tata ce simt, şi trebuie să mărturisesc c-a fost ceva pervers în asta, un fel de test involuntar, mi-a spus:

– E bine să crezi. Aş vrea şi eu să pot crede în ceva. Prima iubire e importantă, dar se uită.

Şi uite c-am ajuns şi eu pe lista de moştenitori ai mătuşii Anastasia, cu care ne ţinea în şah de vreo câţiva ani, deşi era clar că n-are de gând să moară vreodată. Nimeni nu scosese o vorbă. Eu m-am strâmbat oarecum dezgustat de toată moştenirea mea. Mi-am pus căştile pe urechi şi am dat muzica mai tare. Am auzit în continuare ce vorbeau, deşi nu voiam.

– Că din partea lui taică-său n-o să se aleagă cu nimic, vă e foarte clar, sper. Bunicul Ahmatov, care nici măcar nu-i înrudit cu poeta, stă într-un bloc frumos şi vechi, dar nu cred că-i al lui. Azi mâine îl aruncă musulmanii în aer, cu cărţile lui cu tot. Plus că pare hotărât să trăiască o sută de ani. De ce naiba n-au plecat şi ei în Israel dacă tot au văzut că s-a terminat comunismul?! Spuneţi-mi voi la ce le-a folosit ăstora că faimosul locotenent Ahmatov a cucerit Kremlinul şi i l-a predat direct lui Lenin. Pun pariu că stau încă şi se uită ca proştii la pozele alea îngălbenite în care Lenin îi înfige decoraţii în piept.

Veşnicele comentarii când venea vorba de bunicii din partea tatii. Parcă tot comunismul venise din cauza lor şi a stră-străbunicului meu care, ce-i drept, intrase primul în Kremlin, cu soldaţii lui. Mă lăudasem şi eu destul cu asta. Văzusem şi eu una dintre pozele acelea cu Lenin. La început fusese înrămată şi pusă la intrare, apoi mutată pe coridor, în baie după uşă şi înainte de plecarea tatii dispăruse. Ultimele mutări n-au mai apucat să lase urme pe pereţii de mult nevopsiţi, dovadă că vremurile de după 90 erau într-o continuă şi rapidă schimbare. Şi asta nu pentru că adulţii din jurul meu păreau să-şi fi pierdut respectul pentru acel om cu bărbuţă aflat încă în mausoleumul lui cu măinile pe piept. Începeau însă să-i urască tot mai mult pe cei care l-au ajutat. Se pare că pe evrei li se puseseră cel mai tare. Uitau că eram şi eu evreu după tata şi-şi dădeau drumul la gură. Ei credeau că atunci când stau cu căştile pe urechi şi dau naiv din cap în ritmul muzicii sunt surd. Puteam fi surd pentru că uneori nu mai voiam să-i aud, însă nu puteam să nu-i privesc din colţul meu. Ajunsesem să-i înţeleg după mişcarea buzelor ca surzii. Era o mascaradă întreagă.

Mătuşa Anastasia ne-a repartizat pe camere, încăperi în care apăruseră nişte poze la fel de vechi ca cele cu Lenin, doar că aveau alte personaje. Doamne cu pălării late, rochii cu dantele şi umbreluţe de soare. Bărbaţi importanţi, cu mustăţile răsucite în sus, umblaţi la Paris, ofiţeri din armata albă, chipuri serioase, sumbre care te făceau să crezi că dreptatea a fost poate de partea lui Lenin şi-a celor care l-au ajutat.

– Cine sunt toţi oamenii ăştia? Am întrebat-o pe mătuşa care părea la fel de pregătită să-mi răspundă ca un ghid dintr-un muzeu al amintirilor pierdute.

– Sunt o parte din strămoşii tăi, băiete. I-am ascuns atâţia ani.

Tamara mi-a făcut semn să n-o cred. Am aflat mai târziu că făcuse rost de pozele „strămoşilor” de prin pieţile de vechituri din Moscova sau Klin şi-i alesese cu mare grijă.

– Mătuşă Anastasia, Vitali pleacă cu mine în America în două săptămâni.

Mama Nadia părea pentru prima dată puţin stânjenită de tiradele ei. Pauză lungă.

– Foarte bine. Asta nu schimbă cu nimic situaţia. Tot aici o să vă întoarceți până la urmă. Ah, Nadia cât îţi mulţumesc pentru banii trimişi. Te-ai americanizat, iubito!

Am adormit greu, în acelaşi pat cu mama, pentru că nu erau prea multe paturi în acea casă cu stafii. Mama mă scărpină pe spate ca atunci când eram mic şi încercă să-mi îndepărteze căştile de pe urechi atunci când a crezut că adormisem. De pe pereţi ne priveau ochii unor oameni străini care dispăruseră de mult şi cei ai fecioarei Maria, dintr-o icoană veche. Prin fereastra fără perdele se vedeau tremurând umbrele albe şi indiferente ale mestecenilor, iar în căşti se auzea vocea lui B.B. King, care îmi plăcea şi mai mult pentru că nu se se potrivea de loc cu toate astea.

(va urma)

(sursa foto: carpati.org)