Adrian Sângeorzan 
Mă gândeam la familia care se mutase pe scara noastră anul trecut. Aveau doi băieţi cam de vârsta mea şi nu se juca nimeni cu ei. Vecinii nu reuşiseră să-şi clarifice situaţia, adică dacă erau sau nu musulmani. Erau originari din Azerbaidjan, erau bruneţi cu ochi negri şi, dacă-i întrebai ce religie, au se făceau că nu aud. Nu ştiu dacă acum după explozie le era frică să iasă din casă sau dispăruseră pur şi simplu. Cred că le era clar că nu mai au ce căuta aici. Moscova e un loc în care e greu să trăieşti dacă nu eşti blond şi n-ai ochi albaştri. Toţi cei din sud sunt suspecţi pentru moscoviţi. Am văzut odată în metrou cum nu s-a aşezat nimeni lângă un biet bărbat din Georgia. Era o perioadă de mare alertă cu teroriştii. Oră de vârf, înghesuială mare, oamenii stăteau ca sardelele în conserve şi în vagonul acela era doar el, eu şi două fete de la mine din clasă. Ne-a zâmbit stânjenit şi şi-a desfăcut larg şuba ca să ne arate că n-are dinamită pe corp. Era un bărbat brunet şi păros cam ca Serghei. Unchiul învăţase lecţia şi umbla fără geantă la el şi cu o cruce mare de argint spânzurată la gât. I-o dăduse bunica preventiv. iar mie mi-a făcut cadou, după un alt atac al cecenilor, o cruciuliţă de aur pe care mi-o scotea peste cămaşă când plecam la şcoală. Poate că avusese tata dreptate cu „trăsăturile semitice”. Zicea că şi arabii, cecenii, cei din republicile din sud în general au trăsături asemănătoare. Şi la mine se mai uitau unii urât, dar m-au salvat totdeauna ochii deschişi la culoare şi atât de slavi. Tata zicea că am ceva „trăsături semite”, dar nu am lămurit niciodată în ce constau ele. Nasul meu coroiat ştiu sigur că-i unul din ele, însă acum există chirurgie plastică. Poate c-am să-l îndrept în New York.
Maşina lui Serghei torcea ca o pisică bolnavă, iar noi arătam înăuntrul ei ca nişte navetişti nefericiţi, concediaţi chiar în ziua aceea.
-Simt cum se încheie un capitol din viaţa mea, spuse mama tam-nesam. Definitiv. Şi cât am aşteptat să mă întorc! Dacă n-aţi fi voi, aş pleca mâine înapoi la New York. Îşi aprinse o ţigară lungă şi subţire şi încercă inutil să deschidă geamul maşinii care rămăsese la fel de manual şi de stricat.
-Cum naiba se deschide drăcia asta? I l-am dat eu jos cu grijă ca să nu se blocheze. Nimeni n-a avut nimic de comentat, nici măcar Serghei care, după caz, putea să condamne sau să apere noua noastră societate cu aceeaşi înverşunare sovietică. O huidumă de bloc de cincisprezece etaje pusă jos ca o jucărie stricată părea o întâmplare neobişnuită care trebuia îndelung rumegată înainte de-a spune ceva. Nu mai era vorba de-o mică bombiţă în metrou. Se pare că nu-i luase prea mult ca să ajungă la o concluzie. După ce Serghei îi ceru mamei o ţigară, trase adânc în piept şi spuse, aruncând afară cuvintele printre rafalele de fum care n-apucaseră să se absoarbă în plămânii lui imenşi:
-Una peste alta suntem nişte norocoşi! Ar trebui să ne bucurăm, zău aşa. Era o mostră de optimism la care nici unul nu se aşteptase. Imaginaţi-vă, continuă el, că poate n-a lipsit mult ca ticăloşii ăia să fi ales chiar blocul nostru. Era la doi paşi, soarta-i totdeauna la doi paşi. Am învăţat asta în Afganistan când cădeau loviţi de gloanţe cei de lângă mine. Mă întrebam de ce ei…
-Hai las-o baltă, Serghei, ştim pe de rost tot Afganistanul. Nu-i cazul… Tamara ştia ea ce vorbeşte.
– Poate că au tras la sorţi din pălărie care să cadă, continuă Serghei revenind împăciuitor în prezent. Suntem norocoşi, asta e. Toate sunt în reparaţie de ani de zile, nepăzite, au femei de serviciu suspecte care se uită pe ascuns la televizor la Al Jazeera şi au numai Jihad în cap. Toată Moscova o au pe tavă. Toată Rusia. Ar trebui deportaţi!
Femeile tăceau şi fumau, dar mai ales tăceau, iar Serghei nu era obişnuit cu tăcerea femeilor. I se părea normal să fie întrerupt, contrazis, pus la punct cât de cât. Altfel nici nu s-ar fi obosit să vorbească. Era trist în maşina noastră, un Audi vechi, la a nu ştiu câta mână, care mergea doar în cinci cilindri. Serghei spunea că n-are rost s-o repare pentru că aşa face mai puţin zgomot şi consumă mai puţin. Tot cartierul era întors pe dos de poliţie şi pompieri care se învârteau în gol. Înaintam greu. Femeile trăgeau din aceleaşi ţigări lungi, care se fumau singure şi pe care scria Salem. Citisem într-o carte că, în oraşul Salem din America, pe vremuri spânzurau vrăjitoare. Mi-a rămas în cap ideea asta pentru că nu se potrivea deloc cu America cea din mintea mea. Mă uitam la femeile din maşină şi aşa cum stăteau tăcute, înecate în fum, păreau şi ele puţin vrăjitoare. Mamei i se făcuse ochiul drept mai albastru, iar cel stâng mult mai verde. Continuau cu încăpăţânare să tacă, tăcere care nouă, bărbaţilor, ne crea o stare de nelinişte.
Simţeam că ajunsesem şi eu într-un punct mort al existenţei mele. Mă bucuram că vom pleca în curând de aici. Am închis ochii şi am încercat să adorm, convins că nimic nu mai poate fi schimbat. Adio, micuţa mea Tania, soldăţel nevinovat, căzut la întâmplare.
