Adrian Sângeorzan 
Şcoala a început într-o luni şi din prima zi m-am bătut cu unul din Brooklyn. Aflând cum mă cheamă s-a încăpăţânat să-mi spună Vitalishka. I-am explicat frumos că nu-mi place să mi se spună aşa, că nu orice nume rusesc trebuie pocit în felul ăsta şi c, în general, nu-mi plac diminutivele. Bănuiam că peste tot în lume trebuie să fie cam la fel. Îţi poceşte unul numele din prima zi şi aşa poate să îţi rămână toată viaţa. L-am pocnit în nas de i-a dat sângele. Am fost duşi la director. Băiatul avea pielea mai închisă la culoare şi poate că mi-a şi amintit de prima mea seară în America, de băieţii din Conney Island.
Mi-a trecut repede supărarea şi pe urmă l-am luat frumos deoparte, i-am cerut scuze şi ne-am împrietenit. Îl chema Vishnu şi emigrase cu familia din Trinidad-Tobago, o ţară, o insulă sau o peninsulă care crezusem că există doar pe nişte timbre pe care le colecţiona un coleg de-al meu din Moscova. Unul, Danilo, care murise în blocul dinamitat de terorişti şi la care nu mă mai gândisem niciodată. Avea o pasiune cretină pentru timbrele din ţara sau insula aceea îndepărtată care purta, nu se ştie de ce, două nume. „Uite, timbrele asta sunt şi din Trinidad şi din Tobago. Ai idee unde-i asta?” încerca el să mă complexeze. Pe Danilo probabil că l-au înmormântat cu timbrele lui în cimitirul din Lianozovo. Un cimitir căruia i se furaseră gardul, florile, pietrele celor încă nedecedaţi, şi tot ce era metalic pentru că fierul vechi se putea vinde.
Ştiu că atunci, cu Vishnu şi cu imaginea lui Danilo, am reflectat pentru prima dată despre cât de ciudat ne răsar în cap gândurile, aşa din senin, ca stelele pe cer. Doar că în noi sunt mereu altele, constelaţii întregi în schimbare, de unde mi-a trecut din nou prin cap ideea că nu avem de fapt nici un control asupra lor. Cine ştie ce grozăvii pot să-ţi populeze aşa din senin mintea, insulă fragilă, pe care o vedeam limitată şi îngustă ca Trinidad şi Tobago.
Vishnu avea o faţă veselă şi senină şi mă miram şi eu de cum am putut să-l pocnesc cu atâta cruzime. Am făcut tot ce-am putu să mi-l apropii. Mi-a trebuit un timp să mă obişnuiesc cu numele lui ciudat care-i venea de la un bunic care se trăgea din India. Avea câteva continente în sângele lui pentru că, după cum chiar el mi-a spus, pe insula Trinidad(sau Tobago) s-au adunat oameni din Africa, India, China. Era şi el în creştere şi începuse să semene bine cu Tiger Wood, asemănare care-l măgulea peste măsură. I-am promis că, dacă nu-mi mai poceşte numele, vom fi buni prieteni şi voi fi de partea lui dacă va intra în vreun bucluc. S-a întâmplat după câteva zile. De fapt, eu am intrat în bucluc pentru că m-am amestecat. Un negru originar chiar din Conney Island s-a luat de el şi eu m-am trezit să mă bag şi până să lămurească Vishnu lucrurile paşnic l-am pocnit pe celălalt în nas. Ştiam că nasul e un loc vulnerabil, încasasem destule în nas în Lianozovo. Îţi dau lacrimile de nu mai vezi nimic, plus că e foarte dureros şi-ţi dă sângele. Am fost iarăşi dus la director şi mama a fost chemată la şcoală după nici trei săptămâni de la începerea anului. A venit de-acolo furioasă, însă controlat furioasă, chiar cu mici semne de mândrie.
– Vezi că începi cu stângul, Vitali!. Mi-au spus că eşti bun la matematică, fizică, muzică, la orice, peste medie cum zic ei, însă eşti prea violent, prea agresiv şi poate că uşor rasist pentru că te baţi numai cu negri. M-au întrebat, tâmpită întrebare, dacă ţara din care venim încurajează violenţa. Dacă avem toleranţă rasială, dacă avem negri în Rusia… auzi, întrebare!
Mi-am văzut de treabă, am luat note mari, însă după o lună m-am bătut din nou. De data asta, băiatul era evreu. A ieşit un circ şi mai mare. Era băiatul unui israelian care stătea aproape de şcoala noastră şi care aveau o băcănie unde vindeau de toate. Am încercat să fiu prieten cu el şi când i-am spus că vin din Rusia m-a întrebat dacă din Uzbechistan sau Tajikistan.
– Nu, din Rusia.
– Lasă-mă cu Rusia! Din care Republică? Eşti bucharin nu-i aşa?
– Nu sunt bucharin. Sunt rus.
– Lasă-mă cu ruşii. Nu există ruşi curaţi pe-aici.
L-am înjurat de mamă în rusă, şi a priceput. M-a înjurat şi el aşa că l-am pocnit în nas. Mama a fost iarăşi chemată la şcoală, a fost din nou chestionată toleranţa naţiunii ruse pentru alte grupări etnice şi, cu toate că n-am fost acuzat de rasism sau antisemitism, am primit un avertisment foarte serios.
– Ce-i un bucharin, mamă?
– Sunt evrei ruşi din republicile asiatice. De ce?
– M-a făcut bucharin şi nu mi-a căzut bine. Nu ştiam…
– Le-am spus la şcoală că şi tu eşti evreu. Ziceau că nu contează ce eşti, dar s-au mai potolit…
Partea bună era că la şcoală nu trebuia să învăţ prea mult. Am înţeles repede că venisem din Moscova cu un „bagaj de cunoştinţe” peste nivelul celor de vârsta mea. Primul trimestru, chiar primul an, am rezistat doar cu cele ce-mi rămăseseră ascunse din Moscova pe sub covoarele minţii. La Moscova, bunica şi Tamara îşi luaseră amândouă câte o jumătate de normă pentru a mă păzi pe mine, cu lecţiile şi cu mersul la şcoală. Puteam să fac orice, însă numai după ce terminam ce aveam de făcut pentru şcoală.
