Shakespeare şi ruşii

La New York îmi convenea. Nu mă mai controla nimeni. Eram stăpân pe timpul meu ziua întreagă şi eram pentru prima dată în viaţă în posesia acestei nebănuite comori. Mama mă trezea la şapte dimineaţa, îmi dădea să mănânc, mă întreba dacă am bani de metrou şi de mâncare, iar în rest nu mă bătea la cap cu nimic. Era foarte ocupată, mult mai ocupată decât fusese la Moscova. Mi-era clar că ceea ce face acum e ceva mult mai important, mai evoluat, deşi nu ştiam exact pe ce scară a evoluţiei se afla. Deşi venea de multe ori noaptea târziu, ştiam că nu mai dansează prin baruri, iar din sertarul ei cu lenjerie fină dispăruseră chiloţii aceia cu şnur în spate şi cu pene de struţ în faţă. Într-o zi, i-am inspectat timorat toată garderoba şi mi-a fost clar că mama se schimbase. Arăta ca o femeie respectabilă.

Când a început şcoala, mi-a cumpărat şi mie un celular şi, într-o după-amiază din acea primă toamnă în New York, m-a sunat şi mi-a spus să ajung acasă devreme pentru că mergem la teatru. Am fost convins că e vorba de vreun film pentru că americanii confundă teatrele cu cinematografele.

– Ţi-am adus un sacou nou. Ia uite ce splendoare!

Haina se dovedi a nu fi întocmai nouă pentru că în unul din buzunare am găsit o poză color şi patruzeci de dolari mototoliţi, uitaţi de cel care-l purtase doar de câteva ori. Avea şi o mică arsură de ţigară pe mânecă. Am tăcut şi l-am acceptat ca nou, deşi mi-era cam mare. Mama îmi adusese şi o cămaşă, care era nouă, şi o cravată Armani înrudită cu sacoul.

– Mergem să vedem Shakespeare. În ruseşte, închipuie-ţi.

La aşa ceva nu mă aşteptam. Auzisem de Shakespeare la şcoală în Lianozovo. Un fel de Cehov timpuriu al englezilor. Ne-am îmbrăcat frumos. Sacoul avea mânecile prea lungi şi mi-era larg în umeri, însă era bine într-un fel. Ca să nu atârne pe mine trebuia să stau drept şi ţeapăn, ba chiar să-mi umflu uşor pieptul şi asta mă făcea mai matur, mai demn şi, bineînţeles, puţin mai tâmp. Mama părea fericită şi a coborât cu mine de braţ atunci când o limuzină Lincoln a venit să ne ia. Masha ne privea de pe balcon şi ne-a strigat de acolo cu gura încă plină de invidie:

– Să aveţi un Shakespeare fericit, copii!

Spectacolul avea loc la Brooklyn Academy of Music, într-o sală veche, de pe vremea când mafioţii italieni ascultau lăcrimând opere siropoase în timpul prohibiţiei. Era lăsată intenţionat în paragină, o „paragină studiată”, după cum mi-a spus bărbatul care ne aştepta în holul teatrului. Îl chema Misha, iar americanii i se adresau cu Mister  Korbatov sau simplu cu Sir. Îl văzusem la meciul de box.

– Poţi să-mi spui Misha, băiete. Suntem în America, ce naiba, locul unde toţi se bat pe burtă. Dar cu o anumită clasă, înţelegi ce vreau să spun.

Mi-a strâns mâna bărbăteşte şi m-a măsurat cu privirea de sus până jos.

– Bravo, bravo! Pari un tip de viitor, chiar cu un început de stil. Nu-i rău deloc.

– Sunteţi cumva fratele domnului Gari din Moscova? Am întrebat cu jumătate de gură, amintindu-mi cum mă uşurasem pe parbrizul Porche-ului lui înaintea plecării.

– Da, suntem fraţi buni.

L-am măsurat şi eu din cap până-n picioare, dacă tot eram în America şi ne băteam pe burtă cu stil. Era puţin mai înalt decât mine şi m-am gândit că sacoul poate fusese al lui. În foaierul teatrului erau numai ruşi şi când a început spectacolul un val de mândrie naţională a străbătut sala, mai ales atunci când cea care anunţa începutul spectacolului ne-a rugat să ne închidem celularele nu numai în engleză, dar şi în ruseşte. Era o sală de teatru faimoasă, plină de schele, cu tencuiala jupuită până la cărămidă. Trebuia să pară veche. Aveam bilete în primul rând şi am înţeles că aici nu-i ca la cinema, unde locurile cele mai ieftine sunt în faţă. Partea proastă cu statul atât de în faţă la teatru e că actorii te cam împroaşcă cu salivă atunci când au vreo replică mai avântată.

Dar asta nu a fost nimic. De cum s-a ridicat cortina, atât mama, cât şi Misha Korbatov au început să se foiască stingheri şi nedumeriţi de parcă nimeriseră din greşeală la circ. Eu cel puţin nu mă aşteptasem la nimic, deoarece Shakespeare era în capul meu un nume absolut gol. Din partea mea, puteau să apară pe scenă şi pinguini. Piesa era jucată numai de bărbaţi, inclusiv rolul femeilor, ceea ce părea să-l deruteze cel mai tare pe Misha. Actorii erau îmbrăcaţi simplu, ca marinarii de pe vasul Aurora când a început revoluţia, iar povestea părea cât se poate de rusească, pentru că la un moment dat începuseră să fredoneze un cântec de beţie foarte popular la Moscova. N-am priceput nimic şi mi-am dat seama la pauză că n-are rost să-i întreb nimic nici pe ei. Doar feţele încântate ale celor din jurul nostru ne făceau să fim mai rezervaţi. Dacă n-ar fi fost un spectacol faimos, care a făcut ca aplauzele puternice să mai desprindă puţină tencuială de pe pereţii sălii, sunt sigur c-am fi plecat la pauză.

– Interesant, nu? a exclamat Misha Korbatov. Foarte de viitor, modern… hm…

După pauză, lucrurile s-au mai lămurit, ne-am obişnuit cu stilul spectacolului, deşi Misha cred c-ar fi deschis o umbrelă dac-ar fi avut. Vedeam prin lumina reflectoarelor cum stropii de salivă pulverizaţi în urma celor mai puternice replici se aşezau pe părul frumos pieptănat al celui care părea prietenul bun al mamei. S-a aplaudat frenetic, cineva a oferit flori „actriţelor” şi am şters-o de cum s-a potolit totul.

(sursa foto: time.com)