Adrian Sângeorzan 
Alina mi-a trimis o scrisoare lungă pe e-mail în care n-avea cum să mai picure parfumul acela, dar m-a răscolit destul cu acel „ia liubliu tibia” repetat la sfârşit de vreo cinci ori. Mi-a trimis salutări şi de la Erick cu care probabil că se văzuse şi căruia îi nutream o gelozie prostească, pentru că îmi intrase în cap că se culcase cu ea. Cine ştie ce făceau ei acolo în Forest Hills, în timp ce eu patrulam într-un oraş de nebuni în care puteam oricând să dispar ca şi cum nici n-aş fi fost. Ajunsesem la o vârstă frumoasă şi mă gândeam că ar fi păcat să mor tocmai acum, când în noua mea patrie puteam intra în orice bar şi comanda câte beri voiam.
S-au jucat cu noi de-a şoarecele şi pisica vreo două luni. Nu cred că de data asta erau mulţi insurgenţi, dar ajungeau câţiva lunetişti buni care continuau să ne lovească de la mare distanţă. Fallujah n-avea prea multe clădiri înalte, însă avea vreo două sute de moschei cu turnuri. E drept că vreo şaizeci fuseseră deja distruse, dar rămâneau destule din care, prin lunete, ştiam că nu ne priveşte ochiul lui Allah. Era un oraş omogen, deoarece majoritatea locuitorilor erau suniți, aşa că-şi puteau concentra toată ura pe noi. Al Quaeda părea să fie amestecată în toată povestea şi se ştia că se infiltraseră peste tot. Eram sigur că trăgeau cu arme noi, de mare precizie, unele cu vedere nocturnă, iar cei care ne ţinteau păreau profesionişti de clasă. Era greu să te fereşti de ei şi doar ideea că, în timp ce tu fumezi o ţigară sau îţi legi şireturile la bocanci, unul îţi caută printr-o lunetă carotida sau fruntea era de-ajuns să te facă să te simţi ca naiba de cum ieşeai în stradă.
Într-o zi au ucis doi Marines, împuşcaţi cu mare precizie din aceeaşi direcţie a districtului Al-Naziza. Plus două bombe puse în centrele noi ale poliţiei Irakiene, care au fărâmiţat vreo treizeci de bieţi irakieni. Se umpluse din nou paharul. Plus că se apropiau alegerile locale cu circul lor, alt circ decât la noi în America, pentru că ăştia nu se jucau cu vorbe, defăimări, scuipături.
Ceea ce a urmat s-a numit acţiunea „Bumerang”, în urma căreia trebuia să distrugem orice rezistenţa a insurgenţilor din Fallujah. Era o acţiune mai de mici proporţii, fără atâta tam-tam, pentru a nu se repeta greşelile din 2004, când toată lumea fusese cu ochii pe noi. Ne-au făcut capul pătrat, instruindu-ne cu imagini din satelit din care ajunsesem să cunoaştem fiecare casă, fiecare piatră din zona în care urma să acţionăm, cu condiţia ca acea casă sau acea piatră să mai fie încă acolo. Maiorul Brown urla la noi cu venele umflate şi ne asigura că de data asta vom avea de-a face cu profesionişti antrenaţi de Al Quaeda.
– Nu ne interesează prizonierii şi vă asigur că n-o să fie prea mulţi. Vrem anihilarea totală a acestei noi grupări. Mâine toată populaţia va fi avertizată să părăsească zona. De două zile districtul Al-Naziza e sigilat. Nimic nu mai poate intra sau ieşi de-acolo fără permisiunea noastră. Vom începe cu o mişcare de diversiune. Batalionul 3 e însărcinat cu asta.
A doua zi, elicopterele au aruncat peste Al-Naziza anunţuri în arabă, prin care populaţia era invitată să părăsească zona. N-au plecat prea mulţi. Trei plutoane trebuiau să înceapă un atac de diversiune dinspre est, după ce elicopterele vor fi terminat de bombardat câteva clădiri care păreau puncte de rezistenţă. Aceleaşi elicoptere care aruncaseră hârtii cu o zi înainte s-au pus harnic, dar cu grijă, pe bombardat. Noi aşteptam în Camp Fallujah să fim luaţi de vehiculele blindate, ca să fim duşi la marginea iadului unde trebuia să anihilăm nişte fantome fioroase cu care trebuia să ne purtăm special. Adică să-i ucidem, însă cu o oarecare grijă.
