Prima zi din noua mea viață

Îmi amintesc bine acea primă zi din noua mea viaţă, pentru că aveam toţi porii fiinţei mele larg deschişi şi absorbeam lacom fiecare detaliu. Nu văzusem oceanul şi New York-ul decât în filme şi eram convins că în realitate trebuie să fie altfel. Aşa a şi fost. Oceanul, pe care am reuşit să-l zăresc din maşină în timp ce rulam pe autostradă, nu era de loc albastru, iar cartierul Brighton Beach din Brooklyn părea la fel de plin de ruşi ca şi Lianozovo. Doar casele şi blocurile arătau altfel.

Înaintam greu din cauza traficului, aşa că puteam vedea şi auzi bine prin geamul maşinii pe care ieşisem pe jumătate. Totul era întrerupt la intervale regulate de trenurile aeriene care făceau un zgomot înfiorător trecând deasupra noastră pe nişte şine puse acolo în urmă cu o sută de ani. Mă rugam să nu stăm cumva în una din acele case care erau atât de aproape de trenul suspendat, încât puteai cu siguranţă da mâna cu cei din vagoane. Bucăţi mici de rugină şi vopsea desprinsă cădeau pe parbrizul maşinii atunci când trecea trenul. Magazine mici, lipite unul de altul, cu marfa scoasă în stradă, cuvinte şi expresii cunoscute zburându-mi pe la urechi ca un stol de albine care se ţinuseră după mine din Moscova. Grafitti în rusă. Un restaurat italian gol în care cuvântul pizza era scris şi cu litere slavone, unul chinezesc cu „Koşer chinese food”. În sfârşit, oficiul poştal, singura instituţie unde steagul american flutura liber în vânt. Piotr se întoarse spre mine şi-mi spuse liniştit, în timp ce era gata să calce o bătrână pe trecerea de pietoni:

-Hei, Vitali, noaptea totul arată mai bine, crede-mă! Luminile schimbă lucrurile. Nu-ţi obosi prea mult privirea din prima zi, pentru că impresiile se schimbă repede aici. I se mai spune mica Odesa, trebuie să fi auzit de asta…

Prin geamul deschis se auzeau, într-o rusă foarte curată, bodogănelile bătrânei căreia maşina i se opri aproape de picioare. Piotr o lăsă să treacă în timp ce babuşca îl ameninţă cu bastonul. Ce-o fi căutând femeia aceea în New York? Parcă o conductă trasă pe sub ocean direct din Rusia se spărsese chiar aici şi din ea curgeau oameni. Foarte mulţi oameni ale căror expresii de pe feţe, trăsături, ochi, cutele de pe frunţi, gesturile mi se păreau foarte familiare. Până şi magazinele aveau firmele în rusă şi unele ce-i drept şi-n engleză. Oprim din nou la o trecere de pietoni în faţa unei mici pieţe încărcată cu toate fructele din lume şi pot să văd preţurile scrise pe tăbliţe. Sper că sunt în dolari. Mama şi Piotr tac şi-mi studiază reacţiile în oglinzile retrovizoare. Unde naiba suntem? Unde sunt zgârie-norii, amestecul acela de oameni care te face să spui imediat că acţiunea se petrece cu siguranţă în New York? Unde sunt negrii din filme, totdeauna relaxaţi cu mersul lor legănat, şugubăţ, veşnic puşi pe glume şi pe cântat. Uite doi negri, în sfârșit, doi poliţişti patrulând pe stradă cu nişte mutre serioase, purtând la brâu un harnaşament întreg de pistoale, cătuşe, lanterne mai mari sau mai mici, foarfeci, bulane, carneţele, cartuşiere, pixuri, lanţuri cu zeci de chei. Ce vor deschide oare toate acele chei? America trebuie să fie o ţară cu multe uşi. Cei doi poliţişti nu păreau a se simţi de loc în largul lor în Brighton Beach. Arătau ca doi soldaţi rătăciţi într-un teritoriu străin. Nimeni nu-i băga în seamă.

Apoi sunetul înfiorător al unei sirene care-l face pe Piotr să tragă maşina de-o parte. Trei maşini uriaşe de pompieri au trecut în viteză făcând un zgomot infernal, întorcând pe dos toată circulaţia, miile de pungi de plastic şi hârtii aruncate pe asfalt, toate gândurile mele care începuseră să se reaşeze într-o oarecare ordine, ca un stol împrăştiat de păsări ce se înşiră speriate pe-o sârmă de înaltă tensiune. Mi-am adus aminte de pompierii din Moscova, mai puţin agitaţi, deşi ar fi avut de ce, de blocul nostru dărâmat care încă zace acolo aşteptând reînvierea, cu trupul Taniei prins dedesubt.

-New York-ul e un oraş al pompierilor, spuse Piotr. Nu arde nimic, stai liniştit, dar sunt veşnic în mişcare pentru că ştiu că undeva, ceva, fumegă. Ha, ha, ha. Te vei obişnui.

A oprit apoi în spatele unei clădiri de cărămidă roşie care avea pe dinafară acele scări de incendiu pe care le ştiam din filmele americane. Sunt urâte, ca nişte schele uitate şi, dacă tot sunt acolo, te miri că nimeni nu circulă pe ele niciodată. În Moscova ar fi un mare du-te-vino pe ele dac-ar fi existat. Eu mai târziu aveam să le folosesc ca să evadez nopţile pentru a încerca viaţa cu dinţii.

Mama împărţea un apartament de două dormitoare cu Masha, care ne aştepta fumând pe balcon, într-un costum de baie foarte sumar. Masha era o femeie care putea să ocupe singură, cu trupul ei înalt şi fiinţa-i languroasă, întreaga clădire. Era născută la Moscova ca noi toţi, vorbea ruseşte, folosind aceleaşi expresii, însă era altfel decât noi pentru că avea un mers de girafă şi era negresă. Capul şi gâtul lung i se mişcau separat de restul corpului, iar pielea maronie de mulatră avea un luciu cum nu mai văzusem. Serile, când pleca să lucreze, îşi dădea cu o cremă care-i făcea fruntea lată atât de strălucitoare, încât mă puteam vedea în ea ca într-o oglindă de piele.

Cât am stat împreună nu se ferea deloc de mine. Uneori umbla aproape goală prin casă şi stătea pe toaletă cu uşa deschisă, vorbind relaxată cu noi în timp ce-şi făcea nevoile şi trăgea pârţuri delicate. Am observat că fiecare femeie în parte scoate un alt sunet atunci când urinează. Ştiam că la toaletă e Masha pentru că ea urina uniform şi lung. cu două, maximum trei jeturi lungi şi leneşe la sfârşit. Mama o făcea mult mai scurt şi mai nervos, puternic şi cu întreruperi.

-Masha, închide uşa, Masha, te vede Vitali, ce naiba. Îţi văd de-aici secera şi ciocanul.

Maşa avea tatuate deasupra pubisului, deasupra intrării ei negricioase dintre picioare şi puţin spre dreapta, secera şi ciocanul, exact ca pe fostul drapel sovietic, unelte de care nu toţi ruşii se bucurau că scăpaseră. Masha le purta cu mândrie deasupra organului ei. Era aproape complet rasă acolo şi era atât de slabă încât oasele bazinului îi ieșeau prin piele ca nişte unelte tocite ale plăcerii. Tatăl ei fusese un diplomat dintr-o ţară africană, unde, după cum îmi spusese chiar ea, conducătorii purtau căciuli de leopard şi îşi puteau împuşca servitorii după pofta inimii, ca să nu-şi iasă din mână între două vânători. Nu-şi cunoscuse tatăl şi nici nu fusese în Africa vreodată. Trăise doar în Moscova şi-n New York şi spunea că-i ajunseseră cele două jungle. Mama ei, o rusoaică plinuţă, dar frumoasă şi cu ochi albaştri, zăcea într-o poză înrămată pe noptiera din dormitorul ei. Uneori, Masha plângea şi vorbea cu poza şi atunci avea ceva sălbatic, de antilopă resemnată care nu mai poate să fugă. Spunea că mama ei i se va alătura curând în Brighton Beach. N-am reuşit să aflu niciodată ce lucra Masha, pentru că pleca atunci când te aşteptai mai puţin şi niciodată nu ştiai când se va întoarce.

În acea primă zi în Brooklyn, Masha a fost cea care m-a scos pentru prima dată pe promenada de lemn care separa blocurile de plaja lată, imensă, dincolo de care începea oceanul Atlantic, pe care eu aveam să-l numesc „mare”, pentru o bună bucată de timp. Trebuie să recunosc că la nimic nu mă aşteptam mai puţin decât să nimeresc de la bun început direct la ocean, pe o plajă cât o bucată de deşert, care ar fi intrat direct în blocurile de pe margine dacă n-ar fi fost aceea promenadă de lemn, care se întindea într-o parte şi alta cât vedeai cu ochii.

-În stânga e Manhattan Beach, la dreapta, acolo unde sunt lumini multe, e Coney Island. Maşa îşi desfăcu braţele într-o parte şi-n alta ca un agent de circulaţie.

-Dă şi tu o tură pe-aici până despachetează maică-ta. Uite douăzeci de dolari, ia-ţi ceva bun şi stai pe faleza de lemn. Te descurci singur nu-i aşa?

Am dat din cap.

(sursa foto: nycgo.com)