Poate și sângele meu e sepia

Când am început să-mi iau rămas bun de la oameni n-a mai fost atât de uşor. Pe unii i-am sărit pur şi simplu pentru că ştiam că mă voi întoarce să-i văd. Am hotărât să iau totul ca pe o plecare într-o vacanţă mai lungă, deşi încă nu plecasem mai departe de Klin. Oricum, noi nu plecam ca evreii. Evreii pleacă cu toţii, ca băieţii cu care mă prefăceam că învăţ engleza. Dacă aveau bunici şi străbunici îi luau şi pe ei aşa bolnavi şi hodorogiţi cum erau. La ei plecarea era ca un fel de retragere.

Doar bunicul Ahmatov nu voise să plece. Soţia lui, bunica mea, fusese o femeie retrasă, foarte tăcută, care suferise toată viaţa de artrită. Ştia că Israelul ar fi mult mai potrivit pentru oasele ei, însă a prefarat să şi le lase în Rusia. A iubit Moscova ca pe un cimitir de care se ataşase prea tare. A murit cu câţiva ani în urmă, după tata, şi tot ce-mi amintesc despre ea e că îi tremura vocea când vorbea şi că avea mîinile strâmbe ca nişte furculiţe care nu mai puteau fi îndreptate. Îi era frică să mă mângâie cu ele. Citea mereu câte o carte groasă şi bătea la maşină cu un singur deget. Fusese profesoară la Facultatea de Istorie şi era specializată în egiptologie.

Visul ei fusese să vadă Egiptul înainte de-a muri. Cum au văzut ea şi bunicul Egiptul ştie toată lumea, pentru că bunica după pensie s-a apucat de scris şi a publicat povestea întâmplării lor într-o revistă de mare circulaţie. Ceea ce ştiu eu e că se întorceau de la tata din Israel şi, trecând prin Cairo ca să vadă piramidele, au fost jefuiţi sau şi-au pierdut banii şi erau să moară pe-acolo. Tamara şi bunica Natalia spuneau că ar fi făcut mai bine să tacă decât să facă publică păţania lor.

Bunicul Ahmatov locuia într-un apartament mare aproape de centru. Deşi se născuse în locul acela, nimeni nu-şi putea explica de ce nu era şi proprietarul lui. Amănunt care îi îngrozea pe toţi ai mei, oameni mai de mahala care nu ştiau cum să scape din Lianozovo. Să trăieşti într-o casă de trei generaţii, să treci între pereţii ei prin trei orânduiri istorice şi la sfârşit să n-o posezi era de neconceput pentru minţile lor care se modelau după vremuri ca nişte forme moi de argilă. Pentru ai mei mai rău era că nimeni nu va moşteni acel superb spaţiu aflat la doi paşi de Piaţa Roşie. Acel nimeni fiind eu, pentru că bunicul nu mai avea alte rude în afara mea. Ce mai conta? Plecam în America.

Casele astea vechi au un miros al lor. Igrasia e intrată adânc în pereţi, amestecată cu straturile de istorie, şi împreună dau un iz rânced, răcoros pe care-l simţi de cum intri pe scară. Te înfioară ca intrările în mausolee. Simţi că ceva, cineva, zace acolo. N-aş fi fost prea înnebunit de-o aşa moştenire, decât ca s-o vând. Bunicul stătea la etajul patru şi, până ajungeam acolo, simţeam că sunt privit prin vizoarele apartamentelor. Începuseră să vopsească pereţii scării şi, mai nou, aveau un portar care fuma ţigară de la ţigară şi se uita la un televizor alb-negru. Bunicul mă îmbrăţişă ca pe un supravieţuitor şi mă invită direct în sufragerie.

-Am tras o spaimă mare, Vitali. S-a întâmplat la doi paşi de voi. Maya Ahmatova, bunica ta, spunea că tu te-ai născut într-o zodie norocoasă.

Dincolo de uşă, în bucătărie, cineva mişca farfurii şi pahare. Bunicul nu era în apele lui pentru că-şi freca mâinile şi îşi trosnea degetele nervos. Tuşea sacadat, părând că vrea să-şi dreagă vocea înaintea unui recital.

-Fumezi cumva? Hai, spune, nu-ţi fie teamă. Niciodată nu-mi fusese teamă de el. Putea cel mult să mă înhibe, pentru că vorbea altfel decât ceilalţi.

-Mai trag câte-o ţigară, rar…

Avea pe masă un pachet de Marlboro şi mă servi simplu, ca şi cum aş fi fost un adult. Am luat o ţigară şovăielnic, pentru că am simţit că încalc un fel de cod. Noi, copiii, făceam prostii şi adulţii ştiau de ele, dar nu le puteam face în faţa lor, deoarece am fi încălcat codul acela şi ar fi fost o sfidare periculoasă. Adulţii făceau şi ei tâmpenii ascunse, şi noi, copiii, ştiam de ele, dar lor nu le păsa. Bunicul Ahmatov m-a tratat totdeauna ca pe un adult, însă era pentru prima dată când mă invita să fumez. Probabil că bănuia el ceva.

-Deci pleci în America, Vitali! Am dat din cap. Nu te întreb dacă pleci definitiv, sau, cum zic alţii, de tot, pentru că nu mai există aşa ceva.

Am dat din cap din nou ca şi cum aş fi înţeles.

-De tot au plecat doar tatăl tău şi bunica ta… spuse cu voce joasă, ca să clarifice într-un fel ideea de plecare. Mă bucur că pleci din lumea asta şi mai ales că pleci în America. E bine să ştiu că am o rudă acolo…

-Când am să fiu pe picioarele mele tu vei fi primul pe care am să-l invit.

Nu ştiu ce mi-a venit aşa dintr-odată să-i spun asta. Nu rumegasem de loc asupra ideii de-al aduce tocmai pe el în America. Fumam amândoi nervos şi aproape că ne suflam fumul unul în faţa celuilalt. A fost ca un reflex pentru că, privindu-l cum vorbea liniştit, prin norul nostru comun de fum, am simţit c-o să-mi lipsească bătrânul. Îl vedeam destul de regulat, cam în fiecare lună, deşi nimeni nu mă împingea spre el. Uneori treceam pe la el neanunţat şi se bucura să mă vadă.. Era veşnic îngropat între cărţi, cu televizorul dat tare, ca să nu piardă contactul cu lumea. Încă mai preda sociologie la Universitate şi era foarte mândru că nu fusese scos complet pe tuşă. Într-o noapte, l-am văzut la televizor într-un un talk-show la care fusese invitat. Când tatăl meu trăia şi veneam la ei în casă, el era cel de care mă simţeam cel mai atras. Chiar şi atunci când nu vorbea cu mine simţeam că într-un fel mi se adresează. Tata şi bunica erau amândoi concentraţi pe mine, îmi vorbeau, le răspundeam, dar dialogul adevărat îl aveam totdeauna cu bătrânul. Îi spun bătrânul, dar nu pare bătrân. E mai înalt decât tata, subţire, vioi şi, dacă n-ar fi fost chel şi alb la tâmple, n-ai zice că-i pensionat de câţiva ani. El zicea că de când se pensionase e mai ocupat decât înainte.

Se deschise uşa de la bucătărie şi intră o femeie tânără cu o tavă cu ceai şi dulceţuri.

-Dacă-ai să mă inviţi, Vitali, am să vin. Poate că n-am să vin singur. Ea e Yelena, prietena mea.

Yelena era o femeie cam de vîrsta mamei mele, ceva mai plinuţă în mijloc, mâini şi picioare, aşa cum arată multe rusoaice frumoase după ce se mărită, fac un copil şi-şi găsesc o slujbuliţă care le face să se simtă importante. Nu mă aşteptasem să găsesc în casa bunicului o femeie.

-Yelena s-a mutat la mine de curând. Are o fată puţin mai mică decât tine.

Bunicul avea deci o amantă tânără pe care o scosese la lumină cu ocazia plecării mele. Nu l-aş fi crezut în stare de aşa ceva, dar în loc să mă înfurii îmi deveni şi mai simpatic. Mă simţeam mai bine, mai egalul lui, aşa cu ţigara în mână. Mi se păru mai tânăr dintr-o dată. Yelena mi-a zîmbit destul de cuminte, ca o femeie simplă şi aşezată care-şi cunoaşte locul pe lumea asta. Ne-am privit preţ de câteva secunde şi n-am văzut nimic prefăcut în ochii ei. Doar o mică sclipire șmecherească, de camaraderie. A dispărut în bucătărie la fel de discret cum intrase şi, în momentul următor, nici nu mai eram sigur că există cu adevărat. A lăsat în urmă un miros puternic de femeie adevărată.

-E greu să trăieşti singur, Vitali. A vrut să-şi mai aprindă o ţigară şi atunci i-am întins eu pachetul de Salem şterpelit de la mama. Şi-a luat una.

-Tu cum stai cu fetele?

-Nu prea bine. Fata mea trăia în blocul acela…

Nu se aşteptase la o astfel de mărturisire. Am schimbat eu vorba.

-Povesteşte-mi de tatăl tău, căpitanul Andrey Ahmatov. E adevărat că a cucerit Kremlinul?

-E adevărat. Datorită lui stau în apartamentul ăsta şi pot să văd de pe fereastră o bucată din Kremlin. Avea însă un dispreţ pentru ideea de proprietate privată şi poate de asta nu-i acum al meu. Oricum nu mă mai poate scoate nimeni din el şi aici vreau să mor.

Vorbea liniştit, fără patimă, ca întotdeauna, însă de data asta avea un ton special. Ştiam că are un album vechi de familie şi c-o să mi-l arate acum că eram pus pe plecat. Nu-l scotea prea des. Avea copertele vechi din piele tocită, cariată pe alocuri de timpul care zăcea cuibărit între filele lui ca o molie.

-Asta-i soţia lui şi familia ei. A adus-o din Chişinău dintr-o familie de evrei cam ortodocşi, care habar n-aveau cui să-și dea fata. Ştii ce înseamnă evrei ortodoşi?

-Nu ştiu.

-Nu-i nimic, ai să-i vezi în New York. Pe maică-mea a adus-o la Moscova înainte de revoluţie şi-a făcut într-un an din ea o adevărată liberală, o socialistă. El era ofiţer de carieră, dar se descurca bine şi fără uniformă. Când a început circul au trebuit să fugă tot mai spre est. Au trecut Uralii şi-au ajuns pâna la Vladivostok unde s-au îmbarcat pe un vapor spre Japonia. De ce fugeau să nu mă întrebi. De-acolo, în China unde el nu se ştie cu ce s-a ocupat, însă ea a jucat un timp la teatrul evreiesc din Shanghai. Uite pozele astea care au fost ascunse atâţia ani. Uite şi tu ce ţinută. Mama avea o voce superbă, mai greu era până îşi dădea drumul. Urechea muzicală de la ea vi se se trage. Mai are în familia ta cineva vreo relaţie cu muzica?

-Nu prea…

-Mama ta mai dansează?

-Nu cred.

-Avea un corp superb şi chiar ţinută, aş zice. La mama ta mă refer. Igor s-a îndrăgostit lulea de ea de cum a văzut-o…Nu l-am condamnat de loc… dar nu despre asta-i vorba. Yelena, adu-ne te rog nişte îngheţată.

Până a apărut Yelena cu tava ne-am privit ca doi jucători de poker care joacă pe aceeaşi mână. Nu trebuia să tragem în piept pe nimeni, dar ne simţeam bine aşa.

-Şi ea cred că l-a iubit, altfel poate că eu…

Încercam să-i iau apărarea mamei, deşi nu ştiam cum. Auzisem deja destule ca să fi priceput că eu nu sunt decât o întâmplare în carne şi oase. Rezultatul câtorva nopţi albe la Leningrad, unde părinţii mei s-au întâlnit într-o vacanţă scurtă în care soarele se încăpăţâna să apună peste pădurile de mesteceni. Mama de-abia terminase liceul, iar tata n-avea cum să ştie cum se corupe o minoră până la capăt. N-au stat nici un an împreună.

-Poate că eu nici nu trebuia să exist. I-am încurcat pe amândoi…

-Acum ai spus o mare prostie, Vitali. Eşti prea mic ca să-nţelegi… Eu am venit pe lume târziu, mult după terminarea revoluţiei, atunci când nimeni nu se mai aştepta la mine. Toţi suntem o întâmplare…

Pauză de ceai şi dulceaţă. Yelena sunt sigur că trăgea cu urechea din bucătărie, dar nu mă deranja. Era dulceaţa mea preferată. Vişine. Într-un colţ al camerei stătea prăfuit violoncelul la care cântase tata şi parcă trăgea şi el cu urechea.

-Şi după China?

-După China au dat înconjurul lumii. Au stat o lună în India, au sărit Africa, s-au oprit în Spania puţin şi au ajuns în plină revoluţie la Odessa. N-aveau de unde să ştie ce se întâmplase între timp în Rusia. Nici ruşii nu erau siguri. Tata a fost arestat de cum a coborât de pe vapor şi au vrut să-l execute a doua zi. Nici măcar nu ştia exact în mâinile cui căzuse, dar nici ei nu ştiau pe cine prinseseră. Mama a rezolvat totul peste noapte, nimeni nu ştie cum, iar a doua zi l-au eliberat şi erau pe tren spre Moscova cu nişte scrisori tari de acreditare în mână, pe care ulterior a trebuit să le ardă. Erau vremuri tulburi… ceva tot aţi învăţat la şcoală. Ce-ţi veni să mă întrebi de el?

-Vreau să ştiu, atâta tot.

-A ajuns repede maior, a fost rănit şi decorat de câteva ori şi întâmplarea a făcut ca el şi cu soldaţii lui să fi intrat primii în Kremlin. Faimoasele poze cu Lenin. Ajunge. Astea le ştii.

S-a dus la toaletă şi m-a lăsat cu albumul în braţe. Tatăl meu cînd era mic, încă în alb-negru. Spre sfărşitul albumului apare prima poză color, cu părinţii mei la Leningrad în vara aceea când s-au cunoscut. Tata semăna cu un actor american de comedie al cărui nume îmi scăpa iar mama arăta ca o elevă fugită de acasă. Zâmbeau palid dar păreau fericiţi. Apoi urmam eu, progresiv, în creştere, ca într-o scară a măgarilor, hlizit şi insuportabil cu acele două gropiţe în obraji pe care toţi le adorau iar eu le uram. Dacă te uitai repede prin album vedeai cum feţele oamenilor se schimbau cam la zece ani. La începutul secolului, încruntaţi şi serioşi, apoi doar serioşi, dar trişti, foarte trişti, îngrijoraţi, speriaţi de război, de Stalin, de Siberia, de ce-a urmat. Le-a fost frică să zâmbească cu adevărat câţiva zeci de ani. Şi la urmă veneam eu cu gropiţele mele ridicole.

Mă simţeam ca hipnotizat. Ochii celor din album, desigur, orbitele lor plecate de mult pe lumea cealaltă, privirile lor sfredelitoare în sepia, sângele meu poate că-i sepia şi el, şi eu nu ştiu, rudele mele, umbre ale trecutului. I-am simţit pentru o clipă pe toţi umblându-mi pe sub piele ca o hoardă de termite care vor să mă încerce. Mi s-a făcut pielea de găină şi-am închis albumul, trântindu-i coperţile ca pe nişte uşi de fier care mă separau de lumea întunecată a trecutului.

-Mai vrei o ţigară? Mama ta cred că s-ar supăra să ştie că-ţi încurajez viciile şi-ţi arăt strămoşii evrei.

-Nu cred că…

-În America sunt mulţi evrei. Poate că acolo n-o să te mai fereşti…

-Nu mă feresc, să ştii…

-Nu-i vina ta. Uite, asta e baioneta tatălui meu. Ţi-o dau ţie. Să nu uiţi s-o pui la bagajele de cală, iar dacă vameşii te întreabă ce-i cu ea să le spui că-i o simplă amintire de familie. Suntem un popor foarte sentimental.

Ne priveam stânjeniţi dintr-o dată. Mi-a zâmbit şi m-a îmbrăţişat ruseşte desfăcându-şi larg braţele ca o pasăre uriaşă, care nu mai poate să zboare. Am plecat făcându-i cu mâna pe scară, luptându-mă cu un nod mare în gât. Ne-am privit îndelung ca doi soldaţi care pleacă fiecare pe un cu totul alt front.

(sursa foto: fotofocus.ro)