Poate nu vom dispărea definitiv, în neant, fără urmă

În metrou nu era multă lume şi m-am bucurat că pot să mă aşez. Mi se înmoaie foarte rar genunchii, un simptom ciudat, datorat poate faptului că aparţin unui popor prea sentimental, cum zice bunicul meu. Nu era oră de vârf. Până în Lianozovo fac mai mult de o oră. În faţa mea s-a aşezat un bărbat brunet, de undeva din sud. Mă priveşte cu ochi chinuiţi de om care se îndreaptă spre un loc plictisitor de muncă, unde în afară de tura de noapte nu-l aşteaptă nimeni. Pe genunchi are o geantă de piele neagră unde probabil că-şi ţine sandwichul făcut de nevastă şi sticla de vodcă care-i jumătate plină, sau jumătate goală, după cum vezi lucrurile. N-are figură de terorist, deşi cine poate să ştie exact cum arată un terorist gata să se arunce în aer. La televizor ni se spune să fim atenţi la cei care-şi pun sacoşele sub scaun. Nimeni nu cred că poate şti cum arată un sinucigaş din ăştia, pentru că, dacă ai ghinionul să stai lângă unul adevărat, n-ai prea mult timp să-l priveşti în ochi. Am deschis punga în care bunicul îmi pusese baioneta. Înăuntru mai era o carte subţire scrisă de bunica Ahmatova, care se numea „Sfinxul ca martor”, şi o revistă groasă de cultură cu titluri înfricoşător de complicate din care înţelegeam un cuvânt din două. Unul din articole se numea „Curentul dintre piramide”, jurnal de călătorie, de Maya Ahmatova. Mă apuc să-l răsfoiesc chit că cititul nu-i partea mea cea mai tare.

„Mă uit la degetele mele şi nu-mi vine să cred că nu-mi mai sunt umflate. Nu mai iau niciun medicament. Ierusalimul e un loc magic, fără îndoială. Igor mă ţine de mână atunci când ne plimbăm pe străzi şi mâinile nu mă mai dor. E clar că ceva special s-a întâmplat cândva aici. Poate că ceea ce ni s-a băgat nouă în cap în Rusia timp de 70 de ani e rezultatul unei adevărate conspiraţii. Toată istoria şi toate religiile ar putea fi interpretate ca o mare conspiraţie, în care toţi conspiră împotriva tuturora. Aici îţi vine să crezi că Biblia însăşi e un jurnal scris alaltăieri.”

„Mâine vom pleca spre Cairo şi Igor s-a dus să facă ultimele cumpărături. Vitali vrea un walkman şi nişte discuri americane care nu-s uşor de găsit. Toate par americane, însă sunt făcute în China. Toată lumea vorbeşte şi engleza, dacă nu rusa, şi ne întreabă de ce vrem neapărat să trecem prin Egipt. Nu li se pare un moment potrivit. Vremurile au fost totdeauna nepotrivite în partea asta a lumii. Cum să fim la doi paşi de piramide, de Sfinx, şi să nu trecem să le vedem? Mintea mea a rătăcit în jurul lor de când mă ştiu. Poate că vechiul Egipt a fost refugiul şi paralela mea inconştientă. Piramidele comunismului n-au rezistat pentru că faraonii noştri au vrut să le ridice invers.”

„Igor e trist că plecăm. Îi place în Israel, însă nu pare să-şi fi găsit locul. E plin de ruşi care se simt bine aici, dar visează să plece în America. Igor spune că va fi sponsorizat în curând de filarmonica din Brooklyn unde e pe punctul să primească o bursă. Israelul e o ţară prea mică pentru violoncele”.

„Igor spune că următoarea noastră întrevedere va fi în New York. E convins că Vitali i se va alătura mai uşor acolo. America, deşi nu universal simpatizată în Rusia, e visul tuturor copiilor. Despărţirea pe aeroportul din Tel Aviv a fost mai grea pentru Igor.”

„ Cairo e un oraş haotic care nu pare să aibă nimic în comun cu vechii egipteni. Nu m-am gândit dacă îmi va plăcea sau nu oraşul. Nu venisem acolo ca să vedem Cairo. Traficul de aici mă face să cred că Moscova e cel mai liniştit şi sigur loc din lume. Maşinile par să aibă un singur lucru în stare de funcţionare. Claxoanele. Unele n-au uşi, altele n-au faruri, ţevi de eşapament şi toate fac un zgomot infernal. Ajungem cu sufletul la gură într-un hotel unde aşternuturile şi prosoapele nu sunt schimbate, iar apa de la robinet nu are culoarea obişnuită a apei. O şopârlă mică, cu ventuze la picioare, stă nemişcată pe sticla ferestrei şi ne priveşte. Nu îndrăznim să verificăm dacă e înăuntru sau înafară. Am convenit să nu facem încă niciun comentariu, să nu tragem nicio concluzie, până nu ajungem acasă la Moscova. Peste noapte, am zăcut în pat şi am privit amândoi tavanul care spre dimineaţă părea să facă valuri discrete de parcă devenise fluid. Un aer fierbinte invadă camera. Am încercat să deschid ferestra, dar lucrurile s-au agravat. Sufla un vânt fierbinte care părea ieşit direct dintr-un cuptor. Nu aveam aer condiţionat.”

„Venise pe neaşteptate hamsinul. Acel vânt ciudat care aduce din deşert fierbinţeală, nisip şi o stare de sfârşeală şi deznădejde, pe care numai deşertul poate să le coacă. Şoferul taxiului care trebuia să ne ducă la piramide nu părea dispus să lucreze într-o zi ca aceasta. Totul fusese plătit din Tel Aviv, în afara mâncării. Eram doar noi în holul hotelului. Apa curgea pe noi din cauza căldurii însă nu îndrăzneam să ieşim afară în stradă, de frică să nu scăpăm taxiul plătit în avans. A apărut după două ore şi singura consolare a fost aerul condiţionat care funcţiona. Şoferul era un bărbat mustăcios care nu părea să ştie decât un singur cuvânt în engleză. „Water, need water, water”? Când ne-a auzit vorbind, ne-a salutat într-o rusă inteligibilă şi ne-a spus c-a studiat la Moscova, însă n-am înţeles ce anume. Ne-a oferit de câteva ori din sticla lui începută însă l-am refuzat. Pe măsură ce ne afundam în mahalalele de la periferie, traficul se rărea şi, în locul maşinilor, apăreau animalele. Mai ales măgarii şi caprele. Casele, după ce ieşeai din oraş, erau atât de mici, încât te aşteptai să vezi ieşind din ele pitici. O gloată de copii răsăriți din pământ înconjurară maşina din toate părţile. Şoferul a deschis torpedoul şi le-a aruncat bomboane. Înăuntru lui avea un pistol. A început să mi se facă frică.

Văzute de departe piramidele par sânii de piatră ai deşertului. Eram singurii vizitatori. Hamsinul se înteţise şi ne ardea pielea şi mucoasele. Şoferul făcu câţiva paşi cu noi, dar nu foarte mulţi. Ne arătă cu mâna piramidele, ca şi cum ar fi putut să ne scape vederii şi se întoarse la maşină acoperindu-şi faţa cu o batistă. M-a apucat o ameţeală ciudată, ca atunci când iei un somnifer puternic. Aveam nisip în gură, în nas şi asta îmi dădea senzaţia că deşertul e mai aproape decât credeam eu, că mă pătrunde. Totul părea părăsit de mii de ani şi, dacă n-ar fi fost resturile sticlelor de apă, Pepsi, şi gume de mestecat lăţite pe pietre, te-ai fi aşteptat să vezi stafiile miilor de sclavi care-au pus piatră peste piatră. Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare şi a trebuit să mă aşez. Nici eu, nici Arkadi nu am văzut de unde a apărut acel arab bătrân cu măgarul lui încărcat cu sticle de apă. Şi el şi noi păream nişte umbre topite în arşiţă. Arkadi a luat o sticlă din coşul de nuiele, iar bătrânul i-a arătat cu degetele că are de plătit doi bani de-ai lor. Nu ştiam nici unul cum se numesc banii egipteni. Omul s-a uitat la hârtia lui Arkadi şi s-a închinat până la pământ. Avea o privire stranie şi se uita la bancnotă de parcă i s-ar fi înmânat un manuscris secret. A dispărut mai repede decât apăruse cu măgar cu tot. Arkadi mi-a turnat apă pe faţă. „Rezistă încă puţin, suntem lângă piramide”. Le-am înconjurat ţinându-ne unul de altul şi în dreptul Sfinxului am băut toată sticla de apă. Era mai mic decât mi-l imaginasem aşa că m-am apropiat de el cât am putut, ca să-l fac mai mare. Scrisesem atâta despre el, încât crescuse peste măsură în capul meu. Uitându-mă la nasul lui ciobit, l-am văzut pe bătrânul cu măgarul dispărând între piramide. Aveai impresia că intrase în una din ele. „Arkadi, te rog mai ia-mi puţină apă”.

Atunci i-am văzut faţa transfigurată căutându-se prin buzunare. Îi dăduse din greşeală hârtia de două sute de lire englezeşti, singurii noştri bani. Igor ni-i dăduse ca să cumpărăm cadouri pentru cei de-acasă, pentru că în Egipt totul e mai ieftin. Nu şi apa. Dacă taxiul nu ne-ar fi aşteptat, probabil c-am fi fost găsiţi după hamsin mumifiaţi între piramide. Am încercat să-i explicăm şoferului că omul cu apa nu ne-a dat restul la două sute de lire englezeşti şi culmea a fost c-a priceput imediat. Ne-a arătat una din bancnotele lor care semăna bine cu ceea ce-i dăduse Arkadi. Ne-a ajutat cât a putut să-l găsim pe omul cu apa care dispăruse fără urmă. Se înnoptase şi ne-am întors la Cairo într-o tăcere de mormânt. La despărţire, şoferul ne-a întrebat într-o rusă stricată dacă mai aveam bani. Aştepta un bacşiş. A priceput că eram lefteri şi ne-a întins o sticlă cu apă. „În trei zile vin să vă duc la aeroport. E plătit. Sper să vă găsesc sănătoşi.”

„Scriu în avionul care ne duce spre Moscova. Două stewardese au trebuit să mă ajute ca să intru în avion. Au vrut să mă trimită la infirmeria aeroportului însă am refuzat spunându-le, în timp ce leşinam, că mă simt mai bine ca niciodată. Trebuia să ne urcăm în acel avion. Era plin de muncitori ruşi care lucrau în Egipt şi care comandau vodcă de cum se aşezau. Arkadi mi-a spus după decolare că trebuie să fi fost amândoi cămile într-o altă viaţă. Am cerut apă, multă apă.”

„Prima zi în Cairo n-a fost atât de rea pentru că am avut sticla cu apă, iar eu am furat din mers o portocală. Am încercat să intrăm în muzeul de arheologie folosind una dintre legitimaţiile mele de la Universitatea din Moscova şi ne-au lăsat. Am fost atât de fericiţi, încât am uitat de toate. Am stat acolo toată ziua, prizonieri ai unui trecut fascinant din care n-am fi vrut să mai scăpăm. Sunt convinsă că toate statuile acelea, mumiile, comorile care le-au însoţit în moarte adună ceva magic în jurul lor. Simţi cum molecule din sufletele celor plecaţi în căutare de mii de ani plutesc în jurul tău, ca un roi de prevestiri ciudate. Citisem nu de mult „Cartea morţilor egipteni”, iar mai apoi „Cartea morţilor tibetani” care-mi zdruncinaseră credinţa mea despre moarte. Începeam să cred că nu vom dispărea definitiv, în neant, fără urmă. Într-una din săli erau mii de statui mici, unele viu colorate, care în spatele sticlelor de protecţie, păreau o expoziţie de suflete aflate în tranziţie. Băusem toată apa şi Arkadi reumplea sticla de la unul din robinete. Am zăcut în sala aceea ore întregi. Noaptea am stat întinşi în pat şi ne auzeam măruntaiele care se luptau cu golul din ele şi cu bacteriile din apa aceea care pentru noi era otravă. Am folosit toaleta cu schimbul. În Egipt i se spune răzbunarea lui Tutankamon, în Mexic răzbunarea lui Montezuma. Ni se spusese să nu bem apă de la robinet. Arătam amândoi ca două stafii întoarse pe dos. A doua zi ne-am târât înapoi la muzeu şi am rămas ore întregi în sala cu statui mici. Toaleta era la doi paşi. Era foarte puţină lume. Ca să nu leşinăm, stăteam aprope de gura aerului condiţionat. Priveam în gol şi la un moment dat, între două statui albastre, l-am văzut pe Vitali, nepotul nostru. Era la fel de mic ca toate statuile acelea, cred că era făcut din ceramică arsă, şi ne privea zâmbindu-ne cu gropiţele lui inconfundabile din obraji. O aripă nevăzută îmi făcea vânt din spate şi am simţit cum o pasăre mi s-a aşezat pe umăr. Mi-am amintit de Cartea morţilor egipteni şi de cea Tibetană şi ştiu că în una din ele se spune că înainte de-a muri simţi aşa ceva şi că un alt semn sigur ar fi că nu-ţi mai vezi vîrful nasului. M-am uitat chiorâş şi până să-mi dau seama dacă vârful nasului meu mai e acolo am leşinat. Când m-am trezit din leşin eram întinsă pe duşumea şi Arkadi încerca să-mi dea să beau dintr-o sticlă de Pepsi donată de unul din turişti. De data asta am închis un ochi înainte de-a a-mi privi nasul şi m-am liniştit. Am ieşit cu greu din muzeu şi pe drum am avut destulă putere să şterpelesc un baton mic de ciocolată pe care l-am împărţit. Noaptea, Arkadi mi-a spus că şi el l-a văzut pe Vitali în sala aceea şi c-a simţit pasărea care se rotea deasupra noastră. A doua zi a coborât la restaurant şi s-a întors cu câţiva biscuiţi uitaţi pe-o masă şi cu o sticlă de apă care pretindea că nu-i de la robinet. Hamsinul începuse să bată din nou şi n-am mai îndrăznit să ieşim din cameră. Priveam din pat tavanul şi ne rugam să mai rezistăm o zi.”

Bunica îmi deveni dintr-o dată mai simpatică. Faptul că „şterpelise” din Cairo portocale şi ciocolată mi-o făcea mai apropiată. Cât a trăit mi-a fost puţin frică de ea. Părea venită dintr-o lume cu care eu nu puteam să am nimic în comun. Murise la doi ani după acea excursie, iar pe tata n-am mai apucat să-l mai vedem nici unul, pentru că a dispărut la două luni după întoarcerea lor din Egipt. Nu ştiam că tata urma să plece la New York. Ce perfect ar fi fost acum totul.

(sursa foto: youtube.com)