Bineînţeles că am încercat şi eu s-o şterg de-acolo. A doua zi, de cum am făcut ochi, m-am gândit numai la asta. Am băut ultima gură de apă din ploscă şi am luat-o spre apus, adică spre locul în care bănuiam că va ajunge soarele la sfârşitul zilei dacă continua s-o ţină în aceeaşi direcţie. Am mers aproape o oră, cu întreruperi dese, în care îmi puneam mâna la ochi şi scrutam zarea de jur împrejur, în speranţa că va apărea o şosea, o maşină, o casă sau orice semn că alţi oamenii sunt pe aproape. La un moment dat, au trecut câteva elicoptere militare echipate cu rachete şi, două câte două, câteva perechi de jeturi de vânătoare care zburau destul de jos. Probabil că undeva în jur era o bază militară. Am avut tot timpul senzaţia că sunt urmărit pentru că, din când în când, în spatele meu, atunci când mă întorceam, vedeam mici norişori de praf care se ridicau din spatele unor tufe.
Pe măsură ce soarele creştea, stâncile care ieşeau din deşert îşi schimbau culorile şi semănau cu nişte felii uriaşe de tort muşcate la colţuri, făcute din straturi etajate de rocă, diferit colorate. Mi se făcuse foame şi sete şi pentru prima dată în viaţă am început să fiu îngrijorat că n-o să-mi mai pot satisface aceste simple nevoi care îmi duceau firesc paşii spre frigiderul încărcat din bucătărie sau spre primul McDonald. Am ajuns brusc la marginea unui canion adânc, pe fundul căruia sclipea albastră apa unui râu care încă nu secase. Am stat pe buza lui ca şi cum aş fi ajuns la capătul pământului şi am înţeles repede că n-am cum să ajung viu pe partea cealaltă. Pentru cine n-a văzut încă un canion, pot spune că vederea unui asemenea loc are darul să te înfricoşeze într-atât, încât primul gând care-ţi trece prin cap e că ceva supranatural s-a întâmplat acolo nu de mult şi că ideea de capăt sau de sfârşit al lumii nu e o tâmpenie imposibilă.
Un vultur uriaş s-a desprins de undeva de sub mine şi i-am văzut de sus cuibul bine agăţat de o tufă uscată în care trei pui golaşi aşteptau să le crească aripile. Am găsit o potecă îngustă care cobora până jos, pe fundul canionului, şi când am trecut pe lângă cuib, vulturul a plonjat din cer trecând aproape de capul meu. Cred că m-ar fi atacat dacă m-aş fi apropiat prea tare de pui. Când am ajuns pe fundul canionului, eram sleit de puteri şi am băut direct din râu, ca un animal însetat. Era plin de şopârle care se încălzeau pe pietre şi mă priveau ca pe un intrus. Una dintre ele a dispărut sub privirile mele înşfăcată de acelaşi vultur, care mă ţinea sub observaţie. Mi-am umplut plosca şi mi-am turnat îndelung apă în cap. Mi se părea periculos să stau acolo pe fundul canionului, însă mi-era clar că n-am cum să urc pe partea cealaltă. Pe buza lui am zărit pentru o secundă silueta unui om care mă privea. A dispărut brusc şi, după ce i-am făcut cu mâna, mi-am dat seama că nu putea fi cineva care vrea să mă ajute.
Mie-era atât de foame, încât aş fi mâncat orice. La întoarcere, am dat de un cactus uriaş plin cu fructe roşii care semănau cu fructele pe care buharinii le vindeau în Rego Park trei la dolar. N-aş fi crezut că mă voi urca vreodată într-un cactus şi nici că are nişte fructe atât de dulci. Am mâncat o oră întreagă privind spre deşert, unde încercam să găsesc repere pentru a mă putea întoarce înapoi la stânca mea. Mi-am dat jos cămaşa, i-am legat mânecile la vârf şi le-am umplut cu fructe de cactus. N-aveam de unde să ştiu că acel fruct are nişte ţepi atât de mici încât la început nu-i simţi. Când am ajuns din nou la stânca mea, era prânz pentru că soarele era deasupra capului şi se făcuse o căldură să leşini. N-a venit nimeni să mă ia. La umbră nu era atât de cald şi, neavând ce să fac, am răsfoit cartea aceea care mă învăţa cum să supravieţuiesc în deşert.