O veste neașteptată

Mi-am pus de ceai în bucătărie şi mi-am adus aminte de unchiul Iuri care dormea în una din pijamalele mele pe canapeaua din sufragerie. Atunci am observat că are părul roşu şi creţ şi până am terminat de făcut ceaiul şi am pus pe-o tavă ceva pâine şi salam am ştiut cine seamănă cu el atât de bine. Mi-am întins feliile de pâine prăjită cu unt şi zgomotul acela hârşâit, care pentru mine e unul din vestitorii dimineţii, l-a trezit brusc. S-a ridicat mahmur la marginea patului şi pentru câteva clipe mi-a dat senzaţia că habar n-are unde se află.

– Hei, Vitali! Ce mare ai crescut! Am avut ieri o zi cumplită nu-i aşa, băiatule?… Dă drumul la televizor, să vedem ce se mai întâmplă.

Era greu să priveşti grămada de moloz fumegândă sub care putrezeau oameni şi să crezi că totul fusese adevărat şi nu un joc pe computer scăpat de sub controlul unui nebun. Un joc american de data asta.

Mi-a trecut repede prin cap un gând, sigur de provenienţă rusă, şi anume că aş putea fi într-un fel blestemat. În Moscova dărâmaseră blocul vecin, aici dărâmaseră turnurile de lângă şcoala mea. Poate că eu căram cu mine ghinionul, poate că eram într-un fel urmărit. Din fericire nu am rumegat prea mult trăsnaia asta.

Nu sunt înnebunit după şcoli şi după educaţie, dar m-am bucurat când am văzut că şcoala mea era încă în picioare. Era o zi în care nimeni nu trebuia să-mi spună că n-aveam ce căuta acolo. Am împărţit ceaiul şi pâinea prăjită cu unchiul Iuri, care părea un om de treabă, cu faţa lui ovală de copil bine hrănit pe care se proiectau destul de cinstit gândurile unui om răvăşit. Cei patru ochi ai gemenilor din Klin arătau ca ochii unchiului Iuri

– O ştii pe Dasha? L-am întrebat cu gura plină. Dasha din Klin, vecina mătuşii Anastasia…

– Am copilărit împreună, cum să n-o ştiu. Am văzut-o în trecere acum doi ani. Ce mai face Dashenka?

– A născut doi gemeni anul trecut. Au părul roşu şi creţ ca al tău…

S-a oprit din mestecat şi, după ce a privit lung în televizor imaginea apocaliptică a turnurilor gemene în care aceleaşi avioane intrau în ele în fiecare minut, m-a întrebat cu o voce joasă.

– Când anume anul trecut?

– De Paşte.

– Când a fost Paştele anul trecut?

– Prin aprilie.

S-a ridicat încet de la masă cu o nouă expresia pe faţă şi s-a dus la baie unde a vărsat îndelung. Când a ieşit de-acolo arăta ca un om care încercase să se sinucidă şi cineva tocmai îl întrerupsese din tăiatul venelor. S-a dus în dormitorul mamei pe care a trezit-o brusc din somn.

– Nadia, Nadia, de ce nu mi-a spus nimeni nimic până acuma?

Mama s-a ridicat în coate speriată şi prima ei reacţie a fost să scoată pistolul de sub pernă.

– Dumnezeule, dar ce s-a mai întâmplat?…

Numai după ce s-a prins despre ce e vorba a spus încet:

– Întreab-o pe ea de ce nu ţi-a spus. Noi de unde să ştim? Ea zicea că nu-i nici un bărbat la mijloc… Eu ştiu ce înţelegere aţi avut voi? Ei da, gemenii ăia seamănă leit cu tine!

Unchiul Iuri a intrat dintr-o dată într-un fel de transă. De cum s-au redeschis aeroporturile, s-a urcat în primul avion de Moscova, i-a recunoscut pe gemeni, i-a trecut pe numele lui, le-a dat bani, i-a deschis Dashei un cont la bancă şi a plătit să fie reparate casele celor două femei complotiste care nu aveau de gând să dezvăluie niciodată secretul gemenilor. Nu voiseră să-i strice unchiului viaţa de familie, chiar dacă n-o înghiţeau pe Maia, care fugise în California. Când mă gândesc la gemeni mi-e ciudă că nu reuşesc să-mi aduc aminte cum îi cheamă, dar chiar dacă aş şti, ar fi imposibil să spui care-i unul şi care-i altul.

(sursa foto: amazon.com)