Adrian Sângeorzan 
Pe Vladi l-am văzut destul de des. Continua să împartă reclame pe plajă şi să facă afaceri cu Chuck, căutătorul de aur, care-mi era clar că nu caută numai aur acolo. Nu voiam să ştiu ce afaceri fac sau cu ce, şi mă bucuram că nu ştiam nici ce face mama cu fratele lui Gari, sau Masha, oameni pe care voiam să-i văd aşa cum doream eu, nu cum poate că erau în realitate. Deocamdată toţi mă protejau ascunzându-mi frumos adevărul, sau lăsându-mă să văd din el doar atâta cât arată şi aisbergurile. Se bucurau că în două săptămâni voi merge la o şcoală serioasă. Inclusiv Vladi, care nu cred că terminase nici liceul.
Străbunicul lui m-a chemat la el de câteva ori cu aceleaşi probleme, legate de computerul acela care-i sabota scrierea memoriilor şi căutările pe Internet legate de adevărata revoluţie şi de cancerul lui de prostată. Nu-l mai interesa nimic altceva. Despre străbunicul meu n-am mai discutat, iar eu am amânat trimiterea pozei bunicului Ahmatov. Domnul Ivanov îmi dădea douăzeci de dolari de fiecare dată. Odată m-a întrebat de ce nu mai port cruciuliţa la gât şi atunci am devenit conştient că n-o mai am. Mi-o scosese mama în timpul acelui somn de patru zile.
-Aha! Începe să te înghită şi pe tine malaxorul.
-Malaxorul? Ce-i un malaxor?
Mă gândeam că e ceva legat de evrei şi nu-mi era clar până acuma dacă bătrânului îi plac sau nu. Bătrânul de fapt n-avea nimic nici cu evreii şi nici cu alte naţii.
-Malaxorul, băiete, e America însăşi. O să tot auzi că-i un „melting pot”. Aiurea. Nu mai e de mult aşa ceva. A ajuns un fel de maşină de tocat carne, minţi şi suflete. Toate puse frumos la marinat, înainte de-a fi trecute prin maşină,. Pentru că cel mai plăcut aici e marinatul. De-aia vin toţi aici. Avem cel mai bun ketch-up din univers.
Vladi îmi făcea semne din spatele bătrânului că nu trebuie ascultat. Cred că auzise de multe ori discursurile bătrânului. Eu oricum nu pricepeam nimic, dar îmi amintea într-un fel de bunica Ahmatova, cea cu piramidele din Egipt, care se lansa uneori în discursuri de-astea fără noimă.
-Ai priceput ceva? N-ai priceput şi când o să pricepi, el, malaxorul, se va fi şters de mult la gură cu tine. E gata drăcia?
-Da, domnule Ivanov, merge.
-Uite, computerele asta sunt tot parte din malaxor. Până şi eu un bătrân masochist depind de ele. Săptămâna trecută cardiologul a vrut să-mi pună sub piele un peace-maker, cică un mic dispozitiv care să-mi facă inima să bată normal în caz de ceva. În caz de ce? Doar nu vreau să trăiesc mai mult de o sută. Ei bine, şi chestia aceea tot cu asta s-ar ocupa. Vor să ne controleze! Nu m-ar mira să ne umble şi la gânduri.
Bătrânul avea uneori chef de vorbă. Se vedea că stătea singur.
-Ce face Dimitri, domnule Ivanov?
-Nu ştiu. A dispărut de două zile. A plecat la banca din colţ şi nu s-a mai întors. Nu-mi miroase a bine. Pe unii îi înghite nemarinaţi…
În aceeaşi seară am fumat marihuana cu Vladi, stând pe malul oceanului.
-Hai, ia şi tu două fumuri! Prea ai privirea tulbure de un timp. Ai probleme?
-N-am nici o problemă. Nişte gânduri mai ciudate…
-Dă-le-n mă-sa de gânduri. Trage adânc în piept şi ţine-l acolo câteva secunde. O să vezi că la colegiu toţi fumează ierburi. Nici nu poţi să ţii minte altfel atâtea tâmpenii.
Mai fumasem de câteva ori la Moscova. De data asta senzaţia a fost mai puternică. Am început să aud altfel valurile care erau parcă date mai tare şi se mişcau cu încetinitorul. Cuvântul „malaxor” devenise şi el o maşină de făcut valuri care mă lingeau cu limbi moi de vată. Am plecat acasă doar când apa reală a oceanului ne intră în pantofi datorită fluxului. Era deja rece pentru că venea toamna.
