O lovisem pe mama…

Între timp, eram sub urmărire penală şi trebuia să apar din nou în faţa judecătorului. Pe Erick nu l-am mai văzut. N-am înţeles cum a reuşit să fugă în noaptea aceea din maşină, dar a scăpat mult mai uşor ca mine, pentru că până a doua zi, când a fost găsit de poliţie, tatăl lui a avut timp să aranjeze altfel lucrurile.

Mama încuia uşa şi n-aveam voie să ies din casă; însă într-o seară, după ce s-a întunecat, am ieşit pe scările de incendiu, am sărit în stradă şi am luat-o spre Forest Hills. Voiam s-o văd pe Alina.

Am sunat la uşa ei şi mi-a deschis mama ei adoptivă. Până să apuce să-mi spună că Alina nu-i acasă, aceasta apăru în pragul uşii.

– Pot să vorbesc cu tine? i-am spus.

Mama ei se îndepărtă şi ne lăsă singuri, dar îmi aruncă peste umăr câteva ocheade îngrijorate, privindu-mă rece, ca pe un intrus care nu aducea nimic bun cu el. Nu m-au invitat înăuntru ca altădată, iar Alina a stat în faţa mea şi m-a privit minute în şir, fără să spună nimic. Eu uitasem de ce venisem şi m-am lăsat spălat de privirea ei, ca de un baie neaşteptată sub care tocmai intrasem. Nici rece, nici caldă, nici aspră, nici blândă, în nici un caz nepăsătoare.

– Vrei să fugi cu mine? Am întrebat-o, fără să-mi recunosc cuvintele care-mi ieşeau din gură stângaci, ca nişte prizonieri eliberaţi pe neaşteptate.

– Unde vrei să fugim? Mă întrebă ea natural, de parcă tocmai asta aşteptase de la mine şi voia să ştie doar care-i destinaţia.

– Oriunde, nu contează. Am făcut o pauză ca să-i văd reacţiile. Am nişte bani… o să ne descurcăm…Tu te pricepi mai bine la fugit de-acasă…

– Eu am terminat-o cu fugitul de-acasă. Ce-i  cu tine, Vitali?

– Nu ştiu nici eu! De data asta cred c-am făcut-o lată…

– Am auzit ce s-a întâmplat. Ai grijă ce faci.

M-a sărutat apăsat pe buze, apoi a închis uşa încet, privindu-mă drept în ochi. Nimeni, absolut nimeni nu m-a privit până atunci în felul acela. Aveam s-o iau cu mine aşa cum stătea în rama acelei uşi, pe care în lunile care-au urmat aveam s-o închid şi s-o deschid de sute de mii de ori ca un spărgător nepriceput. A fost poza aceea pe care o porţi în portofelul minţii ca un nebun.

Apoi am devenit furios. O revoltă cum nu mai avusesem până atunci. Nu pe Alina, ci pe toţi cei care pluteau în viaţa mea ca într-o ciorbă prost dreasă, pentru că asta era viaţa mea în momentul acela. Am plecat direct la Erick acasă ca să-i cer socoteală. Nu ştiam nici eu pentru ce, însă simţeam că trebuie să le cer socoteală oamenilor. El era cel mai aproape. Am sunat la uşă şi a trecut multă vreme până cineva a deschis-o. Avea lanţul pus şi, prin crăpătura uşii, am putut să-l văd pe domnul Gambetta care, în capotul lui de mătase, mă privea rece.

– Unde-i Erick? Vreau să-i vorbesc.

– Nu vrem să mai vorbeşti cu Erick şi nici să mai treci pe-aici, mi-a spus pe un ton sec, de avocat obişnuit să fie ascultat. Mi-a trântit uşa în nas.

Am sunat lung la uşă, însă nu mi-a mai deschis nimeni. Am început să bat cu pumnul, după care i-am înjurat cum mi-a venit la gură. De-abia mai târziu mi-a dat seama că înjuram în ruseşte şi nu pentru că n-aş fi vrut să mă înţeleagă. Engleza era o limbă prea fină pentru înjurăturile şi blestemele care-mi veneau mie la gură. N-ai cum să-i bagi şi să-i scoţi ca lumea din mă-sa, n-ai cum să-i tăvăleşti prin noroi, sau să-i amesteci atât de urât pe însuşi Dumnezeu şi pe Isus Cristos în tot rahatul nostru. Îmi puţea totul atunci şi, dac-aş fi avut o armă, i-aş fi golit rezervorul în clanţa uşii. Americani nenorociţi, căcăcioşilor, îmi trântiţi uşa în nas mie, Vitali Ahmatov, strănepotul celui care a cucerit Kremlinul! Paştele mamii voastre de încrezuţi. Ştiţi voi cine  a fost Lenin? Mai am încă baioneta bătrânului Ahmotov şi sunt gata să v-o înfig în beregată dacă mă călcaţi pe nervi. Am spart apoi cu piciorul, dintr-o lovitură, uşa casei de vară şi m-am dus direct la dala de ceramică care ştiam că se ridică şi am dat imediat de pliculeţul cu cocaină, din care am tras adânc pe nas. Am luat şi punguţa cu marijuana şi am şters-o de-acolo. În casa familiei Gambatta se aprindeau lumini ici şi colo şi ştiam că mă pândesc din spatele jaluzelelor. Am luat o piatră şi am aruncat-o în fereastra lui Erick. Ce mult mi-a plăcut zgomotul sticlei sparte care a sunat ca un final de cinel, la capătul unei melodii dezlănţuite.

– N-aveţi decât să chemaţi poliţia, le-am strigat, pentru că ştiam că n-o s-o facă.

N-am înţeles niciodată de unde acumulasem în mine atâta furie. Un zăgaz părea să se fi rupt, unul în spatele căruia se adunase pe nesimţite o apă tulbure. În drum spre casă, am lovit cu piciorul în toate pietrele care mi-au ieşit în cale. Aveam chef să mă bat cu cineva, să pocnesc mutra oricui ar fi avut ceva cât de mic împotriva mea. Doar întâmplarea a făcut să nu lovesc vreun trecător nevinovat. Nimeni nu m-a privit în ochi până am ajuns acasă, chit că eu le căutam privirile dezaprobatoare, le doream, pentru că eram pus pe gâlceavă rău de tot. Nimeni nu vrea să te privească drept în ochi când eşti aşa cum eram eu, o fantomă cu muşchi, un ins inexistent. Nişte împuţiţi cu toţii. Doar Alina mă privise în ochi şi cât de duios o făcuse, dar mă alungase şi ea. Până la urmă am să le arăt tuturor cine e Vitali Ahmatov.

Ajuns acasă, am mai prizat puţină cocaină şi am ieşit pe scările de incendiu unde mi-am făcut o ţigară cu ierburi. Nenorocitul de Erick făcea rost de chestii de cea mai bună calitate pentru că avea bani, era american şi avea un tată avocat, gata să-l scoată din toate necazurile. Un laş. Mă lăsase pe mine singur în maşină cu poliţia, cu fetele alea pline de sânge, de cocaină şi de sperma noastră. Asta în timp ce Alina mă aştepta ca să-mi mai spună o altă bucată din povestea ei şi, mai ales, ca să-i dovedesc cât sunt de bărbat.

Dintr-o dată, îl uram pe Erick şi toată lumea lui care mă respingea. Am aflat abia după un an că, în aceeaşi noapte, Erick încercase să se sinucidă şi aproape că-i reuşise. Bărbaţilor adevăraţi de obicei le reuşeşte şi în America tentativa de sinucidere nu-i pedepsită cu moartea. Luase un pumn de pastile de dormit şi închisese uşa. Îl salvase câinele care dormea sub patul lui şi care, poate, presimţise ceva. A început să urle sălbatec atunci când el a intrat în comă şi ai lui au spart până la urmă uşa.. Salvarea l-a dus la acelaşi spital unde Linda încerca să-şi revină. Avea să stea internat o lună. Se cam făcuse gol în jurul meu.

Dar ce-mi păsa mie de ei la ora aceea! Parcă înnebunisem. Mi-am scos laptop-ul afară şi, deşi începuse să plouă, am intrat într-un joc pe computer în care trăgeam cu un automat inepuizabil undeva pe nişte străzi străine, într-o ţară străină, în nişte oameni străini care se dizolvau de cum atingeau pământul. Trăgeam adânc în piept fumul înecăcios de canabis şi-l ţineam acolo ca să mă pătrundă cât mai adânc. Îmi luasem şi un pahar cu vodcă cu mine. Mama a apărut destul de târziu şi, în sfârşit, cineva m-a privit adânc în ochi.

– Ce naiba vrei? i-am spus.

– Te caut de o oră. Intră în casă imediat, mi-a poruncit ea pe un ton rece şi autoritar.

Am ignorat-o şi am continuat să fumez, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. Mama nu obişnuia să ţipe la mine.

– Nu înţelegi ce-ţi spun? Intră imediat în casă!

Am continuat să o ignor şi să stau cu spatele, continuându-mi jocul pe computer. A ieşit pe scară şi mi-a luat nervoasă laptopul din poală, iar gestul acesta mi-a urcat sângele în cap. De obicei, marijuana mă calma, mă făcea mai bun decât eram, de asta îmi şi plăcea. Nu şi de data asta. Am intrat după ea în cameră, i-am smuls computerul şi am împins-o. Am împins-o atât de tare, încât a zburat peste un fotoliu şi a aterizat pe podea, dărâmând o vază mare chinezească care se sparse în mii de cioburi. Atunci m-am mai trezit, dar nu destul. S-a ridicat şi a încercat să-mi tragă o palmă. Avea o mână plină de sânge. I-am prins mâna şi am aruncat-o cu putere dărâmând cu ea câteva scaune. A căzut în mijlocul sufrageriei lovindu-se destul de tare. Trupul mamei izbindu-se de lemnul tare, de sticla unei măsuţe care s-a spart, ţipătul ei îngrozit, cotul şi mâna din care-i curgea sânge, toate astea au ajuns până la urmă la mintea mea, care reuşise pentru moment să iasă din fundătura în care intrase. Abia atunci m-am trezit cu adevărat, dar nu mai puteam repara nimic. Mama se ridică încet ca o leoaică rănită de moarte şi mă privi speriată, uimită, chiar cu milă, ca şi cum doar atunci mă descoperise.

– Iartă-mă, i-am spus, sau cred că i-am spus. Cuvintele fugiseră toate speriate.

 M-am îndreptat spre ea s-o ajut, dar s-a ferit de mine cu frică, ca şi cum ar fi fost şi ea unul dintre trecătorii aceia care evitau să mă privească în ochi.

– Lasă-mă, nu mă atinge, a continuat ea. Am greşit că te-am adus aici…

S-a ridicat şi s-a dus la baie unde şi-a bandajat cotul rănit. Apoi s-a îmbrăcat şi a plecat în grabă, ignorându-mi prezenţa.

Mi-am continuat ţigara cu marijuana care, în sfârşit, şi-a făcut efectul pe care-l aşteptam. Mă făcuse mai bun în sfârşit, pentru că ajunsesem la fund, acolo de unde e greu să mai cobori. Am început să plâng. Lacrimi mari îmi curgeau pe obraji, iar în sufletul meu începu să plouă cu găleata. Zgomotele străzii se amplificau amestecate cu cel al trupului mamei care continua să se rostogolească prin tot Queens-ul. Am adormit şi am trecut în aceea lume a somnului pentru aproape o zi întreagă. O rămăşiţă a acelui reflex de apărare din copilărie, care înainte îmi reuşea fără să mă îndop cu droguri.

Când m-am trezit şi am ieşit să merg la baie, am văzut-o pe mama care stătea la masă cu Misha Karbatov şi cu unul din oamenii lui. Aşteptau liniştiţi să mă trezesc. Mă priveau toţi trei în ochi, exact aşa cum îmi dorisem cu una sau două zile în urmă. Timpul se umflase parcă, se deformase, ca o gogoaşă făcută dintr-un aluat pe care nu-l mai recunoşteam. Trecuse o zi, o lună, sau poate un an. Cine ştie! Nu-mi convenea însă de loc felul în care se uitau acum la mine.

– Dacă ai cumva de gând să sari iar la bătaie, te previn că de data asta o s-o încasezi rău de tot, spuse Misha Korbatov cu un aer calm, dar înfricoşător.

Începu să se plimbe prin cameră cu mâinile la spate în timp ce se uita jos spre covor. Aveam un covor simplu, modern, pe culori deschise şi îl şi vedeam pătat cu sângele meu, după ce malacul care-l păzea mă va desfigura ca pe Dimitri.

– Cred că ajunge, continuă el. Am venit să-ţi vorbesc fiindcă m-a rugat Nadia şi fiindcă eşti şi tu pe statele mele de plată. Noi nu avem nevoie de bucluc.

Mama avea cotul şi o mână pansate. Tăcea tristă.

– Păreai un băiat de viitor… Dacă n-ai fi încă minor, ai intra la puşcărie pentru toate câte s-au întâmplat. Oricum, n-ar fi exclus să ajungi acolo. Am cheltuit cu toţii destul cu prostiile tale.

Se aşeză în cele din urmă ca un adevărat şef într-un fotoliu larg. Făcu o pauză lungă în care mă aşteptam să vorbească mama.

– Nadia nu mai ştie ce să facă cu tine, continuă Korbatov. În Rusia exista armata. Acolo, tinerii ca tine deveneau soldaţi, poate plecau în vreun război unde le trecea furia. Dacă nu crăpau, se întorceau bărbaţi adevăraţi. Nu vrei aşa ceva, crede-mă. Eu am luptat în Afganistan doi ani. O experienţă, ce să zic, mai am câteva schije într-un plămân… În ţara asta, toate sunt mai complicate şi nici Rusia nu mai e ce-a fost… Poate vrei totuşi să te întorci acolo…

– Fuck you, Korbatov… atâta i-am spus şi m-am dus la baie unde am urinat lung.

Am stat pe capacul toaletei câteva minute bune. Când am ieşit, dispăruseră cu toţii, de parcă nici n-ar fi fost. M-am frecat la ochi ca să fiu sigur că sunt treaz. Aş fi vrut ca mama să fi spus ceva, dar tăcuse tot timpul şi era întunecată la faţă. Lui Korbatov şi gorilei lui le-aş fi tăiat gâtul fără nici o remuşcare şi aş fi mânjit cu sângele lor covorul nostru deschis la culoare, deşi nici n-ar fi meritat să-l stric cu mizeria lor.

Am rămas singur cu nişte gânduri noi în cap, care zburau atât de jos, încât le puteam vedea ghearele ascuţite. Priveam prostit spre acel covor. Rămăsese nepătat, dar într-un fel îl mânjisem eu cu laşitatea şi frica mea, cu gândul că tot ce făcusem a fost s-o lovesc pe mama. O rănisem adânc. Ştiam că, odată ce-mi voi ridica privirea, va trebui să mă uit altfel la toate cele din jurul meu. Ticălosul de Karbatov îşi atingea întotdeauna scopul. Dacă ar fi vrut, m-ar fi putut trimite înapoi la Moscova, chiar şi fără voia  mea, cu bilet de avion şi documente în regulă. M-aş fi trezit poate într-o dimineaţă în apartamentul nostru plin de gândaci din Lianozovo, cu Tamara aplecată deasupra mea, sau la Klin, la mătuşa Anastasia care mi-ar fi spus din prima clipă că „ştiam eu c-ai să te întorci până la urmă”. Ar fi putut uşor să mă drogheze cu chestii doar de ei ştiute, nişte amestecuri învăţate de la foştii alchimiştii ai KGB-ului, cu care probabil că încă aveau legături. Ăştia  totdeauna obţineau ce voiau şi gândul ăsta îmi încleştă pumnii.

(sursa foto: ziaruldeiasi.ro)