O fac din patriotism, să ştii

Mai aveam două zile până la plecare. Am vrut o seară de adio cu prietenii, iar mama a aranjat cu părinţii lui Mişa s-o ţin la ei care locuiau destul de departe de zona dezastrului. Strada noastră avea să rămână blestemată pentru multă vreme, deşi noi ne prefăceam că nu mai vedem ruinele. Murise toată familia Taniei pe care eu începeam s-o uit înainte de-a fi deprins cu uitarea. Într-una din nopţi, când nu puteam dormi, i-am simţit dintr-o dată mirosul şi am avut senzaţia că-i acolo lângă mine şi mă priveşte. Mă zburlisem şi mi se lărgiseră nările ca unui câine care adulmecă o urmă pierdută. A fost foarte ciudat şi m-am gândit la bunica care mă văzuse într-un muzeu între nişte statui. Am vrut să-i spun Tamarei, dar m-am răzgândit, pentru că ar fi început o discuţie interminabilă pe care o cam ştiam pe de rost. Despre sufletul morţilor care se roteşte pentru o vreme deasupra locului unde se plimba în timpul vieţii braţ la braţ cu trupul, pregătirea reîncarnării viitoare, trecerea într-o nouă viaţă şi alte idei care sigur nu le aducea de la biserică. Ce bine e să fii viu, să pleci la New York şi să nu trebuiască să-ţi baţi capul cu nimic!

Ne-am adunat cu toţii la Mişa, unde mamele aranjaseră o masă lungă plină cu de toate. Chiar şi o sticlă de vodcă şi un pachet de Salem lăsat deschis într-un colţ. Nimeni nu se mai amăgea cu ideea că noi, copiii, vom fi altfel, adică o generaţie mai cumpătată care nu se mai îndreaptă spre alcoolism, fumat, ciroze şi preacurvie. Fetele se machiaseră, fumau toate pe ascuns şi păreau mult mai pregătite decât noi pentru viaţă şi pentru păcat. Îmi respectau cu greu doliul imaginar pentru Tania şi, pentru că eram sărbătoritul care pleca în America şi nu în Siberia, mă copleşeau cu atenţie şi drăgălăşenii. Mă invidiau. Erau colegii mei de clasă de care eram mai legat şi câţiva din cartier mai mari ca noi. Am ascultat muzică rap şi hip-hop care mie nu-mi prea plăcea pentru că mi se pare monotonă şi dacă nu-i înţelegi cuvintele n-are nici un rost. Prindeam din zbor câte un „fuck”, „sperm”, „masturbation”, cuvinte pe care le înţelegeam. Prefer hip-hop-ul nostru rusesc unde e vorba despre porcării pe care le înţeleg. Mama lui Mişa, înainte de-a ne lăsa singuri, mi-a spus resemnată:

-Aşa, Vitali, dragă. Pune muzică rusească, de-a noastră. Sună urât, dar e mai bine decât muzica negrilor…

-Eminem nu e negru…

-O să te saturi acolo de toţi. O să-ţi fie dor de Moscova.

Adulţii sunt cu toţii îngroziţi de muzica noastră, iar cei din casa noastră îmi sunt recunoscători pentru că eu mai ascult şi blues-uri sau rock, muzică despre care bunica zice că pare mai potrivită cu mobilele vechi din case, cu pozele înrămate de familie, cu părinţii şi bunicii noştri decoraţi în timpul comunismului. Le-am pus puţin blues şi nişte formaţii englezeşti, dar au strâmbat cu toţii din nas. Nimeni nu voia să danseze. După ce mama şi părinţii lui Mişa au plecat, am golit repede sticla de vodcă, iar Zvetlana, care avea vreo şaptesprezece ani, a scos două ţigări cu marijuana, pe care le-am făcut poştă. Ne-am ameţit cu toţii şi Mişa i-a propus Zvetlanei să „ne dea note”. Zvetlana ne lua pe băieţi pe rând într-un colţ mai întunecos al sufrageriei şi se săruta cu noi. Apoi ne dădea note. Vedeai cam câte parale faci după cât stătea cu buzele lipite de-ale tale. Când mi-a venit rândul, am încercat automat să-i ating sânii mari, dar nu m-a lăsat. Mi-a strecurat în gură o limbă lungă şi aspră cu care m-am înecat, în timp ce mă privea rece în ochi ca să vadă cum reacţionez.

-Mai ai încă de învăţat, Vitali. Sunt sigură că în America o să-ţi găseşti o profesoară bună. Nu-mi plăcuse niciodată Zvetlana.

Nu prea mai era la modă să te săruţi în neştire şi să te exciţi până îţi pătezi pantalonii. Auzisem că acum, la chefuri, cei mai mari se retrăgeau pe unde puteau, iar fetele, care mai erau fete mari, le-o sugeau direct. Fără prea multe introduceri. Sexul oral era o alternativă bună, o scuză, o amânare, o bucurie de care eu n-avusesem parte. Fetele nu aveau cum să rămână gravide, rămâneau virgine, dar nu-mi era clar de loc de ce ar fi făcut aşa. Auzisem cu toţii că Zvetlana are o prietenă care le-o ia sus la câte trei patru într-o noapte, dar nimeni n-o văzuse încă. Nu prea mă pasiona sărutatul pe note. Erai comparat cu alţii la o disciplină care până la urmă nici nu conta. Eu aşteptam direct miracolul care ştiam că e undeva între picioarele fetelor. Vadim, care rămăsese repetent de două ori, făcu o chetă şi se oferi să plece după o altă sticlă de vodcă. Ne priveam unii pe alţii şi nu vorbeam prea mult. Marijuana ne ascuţise simţurile şi comunicam mai mult prin ele. Eu unul nici nu aveam nevoie de vodcă. Era un fum să-l tai cu cuţitul şi când a apărut Vadim cu sticla, era însoţit de-o fată înaltă, foarte frumoasă, care avea pe ea o blană albă de vulpe polară, destul de ciudată pentru că era aproape vară.

-Cine e Vitali? a întrebat ea cu o voce mieroasă. Am ridicat mâna ca în clasă când eram strigat la catalog.

-Mi s-a spus că mâine ne părăseşti, iubitule. Pe noi toţi şi pe mama Rusia. Vreau să vii cu mine şi să te fac să nu ne uiţi atât de uşor.

O priveam perplex, ca şi ceilalţi, care habar n-aveau despre ce era vorba.

-Am uitat să mă prezint, iartă-mă. Mă cheamă Bebe.

-Vitali. I-am întins mâna bâlbâit şi când s-a aplecat spre mine i s-a desfăcut blana şi am văzut cu toţii că era complet goală pe dedesubt. Avea un corp alb, ca al statuilor de la Ermitaj. Până şi Zvetlanei i s-a pus un nod în gât. Sânii îi erau mari şi ţepeni ca două mere, iar părul pubian era ras artistic, lăsându-ne să vedem doar o porţiune care arăta ca o săgeată sau ca vârful unui fulger care i se termina între picioare. Băieţilor le pierise graiul de tot, iar Ivan, un ochelarist saşiu, a rămas blocat cu ochii încrucişaţi pe sânii lui Bebe. Au tăcut cu toţii, în timp ce mă împungeau cu privirile. Bebe, pe care sigur n-o chema aşa, şi-a turnat puţină vodcă şi a continuat să mă urmărească cu coada ochilor. Muzica mergea în continuare, iar Bebe exersă câteva mişcări hip-hop în faţa mea, lăsându-ne pe toţi să-i vedem goliciunea.

-Vino când eşti gata, Vitali. Fac un pişu şi te aştept în hol.

Parcă eram într-un film. S-a făcut o linişte mormântală de puteam auzi clar cum Bebe făcea pişu. Suna ca un izvor cristalin de munte, iar apoi am auzit cum a tras apa la toaletă care era ca o avalanşă. Până ce Bebe aparu în uşă, Ivan mi-a adus haina cu un aer supus, dar care mă obliga la gesturi mari, iar Zvetlana mi-a spus sec, ca să crească şi mai mult tensiunea din mine:

-De data asta n-o să ai nevoie numai de limbă. Să ne spui şi nouă ce notă ţi-a dat.

Bebe m-a lăsat să ies primul, aşa cum laşi o victimă să păşească înainte. Am auzit din uşă cum ceilalţi îmi strigau, jumătate în glumă, jumătate serioşi

-Să ne scrii, Vitali, să ne scrii. În lift m-a trezit din ameţeală parfumul lui Bebe şi apropierea trupului ei de statuie vie şi am îndrăznit s-o întreb:

-Cine te-a trimis?

-Ce importanţă are! Relaxează-te, vreau doar să te simţi bine. O fac din patriotism, să ştii. Bebe zâmbea relaxat cu o detaşare de profesionistă, care putea să te execute în fel şi chip cu acelaşi zâmbet pe buze.

Afară ne aştepta o limuzină nouă, un Mercedes, care nu putea fi decât a lui Gari şi, dacă n-aş fi avut încă viu în minte bustul gol al lui Bebe, m-aş fi întors înapoi.

M-am lăsat pe mâna ei. În maşină erau băuturi, pahare şi un miros puternic care începea cu acela al pielii moi de pe scaune care, după ce se amesteca cu aroma trabucelor, al ierburilor fumate şi al whisky-ului, sfârşea cu cel al corpului lui Bebe, un miros puternic de femeie care părea prelungirea tuturor aromelor din lume. Deci aşa miroseau banii.

-Înţeleg că pleci în America.

-La New York.

-Tot un drac. Pentru mine-i totuna unde pleci. Nu-i prea înţeleg pe cei care pleacă. Viitorul începe aici, Vitali, dacă nu te-ai prins încă! America e pe ducă, băiatule. Bei un whisky? Am clătinat din cap.

-Sunt şi eu evreu… pe jumătate…

-Minunat. Eşti cumva circumcis? Păcat! N-am văzut încă una circumcisă… eram curioasă. Habar n-am cum arată, aşa cum habar nu am ce înseamnă sionist, coşer sau cabală. Ştiu doar că sunt chestii evreieşti, mă înţelegi… nu ştiam că eşti un mic sionist şi tu…

-De ce te razi acolo jos?

Cu asta i-am cam tăiat piuitul. Mi-am pus şi eu puţin whisky şi am luat o gură mare care mi-a dat dintr-o dată un curaj nebun. A zâmbit relaxată ca un om care e adus înapoi pe un teren solid, unde se simte acasă. Şi-a desfăcut blana şi mi-a arătat corpul ei alb, perfect, cadoul meu înaintea plecării, minune a naturii pe care mama Rusia, chiar dacă o făcea prin Gari, mi-o punea la picioare. Şi-a desfăcut coapsele lungi ca să pot vedea mai bine între ele. Părul pubian, ras în zig-zag, părea un semn de înaltă tensiune cu vârful îndreptat spre marele necunoscut. Puteai să te electrocutezi dacă umblai acolo, poate că ăsta era mesajul. Maşina rula silenţios pe străzile Moscovei, şoferul era dincolo, separat de noi, preocupat să conducă, iar eu nu ştiam ce să fac. Vedeam prin geamurile aburite că maşina se învârtea pe aceleaşi bulevarde şi străzi unde nu erau prea multe semafoare la care să oprească.

-Timp de o oră sunt a ta. Spune-mi ce vrei să facem. Poţi să-mi ceri orice.

-Vreau să-mi faci ce face prietena Zvetlanei la chefuri cu băieţii.

-Şi ce face ea la chefuri? Mi-am pus degetul în gură ca un sugar.

-Asta-i tot ce vrei? M-a desfăcut la şliţ, a îmbibat un şerveţel cu whisky şi mi-a spălat-o încet, meticulos, până mi s-a întărit şi a început să mă usture. Gura ei era ca un pansament peste toate rănile mele. Când am terminat nu mai eram niciunde, nici în Moscova, nici în Rusia şi, cum nu ajunsesem încă în America, am simţit dintr-o dată că în jurul meu se făcuse un gol periculos pe care nu ştiam cum şi cu ce să-l umplu.

-Mai avem o jumătate de oră, dacă vrei să mă mângâi, să mă atingi, poţi s-o faci.

-Nu, nu vreau. Vreau să cobor aici. Prin parbriz văzusem una din casele lui Gari pe o stradă pe care-o ştiam şi pe care maşina se învârtise deja de vreo trei patru ori.

-Cum vrei, puiule. Am coborât din maşină, nu înainte de a-i mulţumi lui Bebe aşa cum îi mulţumeam şi vânzătoarei din colţ sau Tamarei când îmi făcea câte un sandwich. Am rămas singur pe o stradă cu tei şi cu case frumoase, de două-trei etaje. Nu mai eram sigur care e casa lui Gari, dar am recunoscut maşina sport galbenă, un Porsche, parcată în stradă în faţa casei. Copacii abia înmuguriseră şi puteam vedea bine printre crengile lor. M-am urcat pe gardul metalic şi am privit spre ferestrele de sus unde era lumină, o lumină galbenă care curgea dintr-un candelabru care semăna cu un ou uriaş care se spărsese. Mama ţinea în mână un pahar lung de şampanie şi era aproape goală. Avea pe umeri un halat transparent desfăcut, dar puteam să-i văd destul de clar sânii şi bustul. Poate că acolo între picioare avea aceeaşi tunsoare ca şi Bebe. Mi-a venit să vărs. Am coborât de pe gard şi am luat în mână o piatră pe care am vrut s-o arunc în fereastră, însă mama dispăruse ca o vedenie. Am aruncat-o departe pe stradă, în gol, de unde mi-a răspuns lătratul unui câine de pază. Mă apucă o mare furie care-mi invadă corpul şi mintea, ca o maree periculoasă de energie care creştea. O furie cu care nu ştiam ce să fac. M-am apropiat de Porsche-ul galben şi am vrut să-l întorc cu roţile în sus. M-am mirat şi eu de puterea mea pentru că am reuşit să ridic maşina destul de mult. Apoi am lăsat-o să cadă pe roţile laterale şi m-am urcat pe capotă. Mi-am dat pantalonii jos, până la genunchi, şi mi-am făcut toate nevoile pe parbrizul maşinii lui Gari. M-am liniştit dintr-o dată, pentru că oricum nu puteam face mare lucru. Nu puteam schimba nimic în orânduiala din jurul meu, iar de mâine nu aveam să mai aparţin lumii acesteia. Mă uşurasem. După ce mi-am aprins o ţigară, am luat-o spre staţia de metrou privind nepăsător în jos spre pietrele de pavaj, nişte pietre pătrate puse acolo de mult, poate de sute de ani, perfect indiferente la ce se întâmpla deasupra lor, la cine le calcă în picioare.

(foto din filmul „Basic Instinct”; sursa: filminquiry.com/love-hate-basic-instinct/)