Nu-mi vând viața nimănui

Când m-am trezit, aveam lângă pat un număr mai vechi din New York Times în care, pe prima pagină, am recunoscut poza lui Mișa Korbatov. Era fotografiat mort, undeva în Brighton Beach, ciuruit de gloanţe în plină stradă, lângă un coş de gunoi pe care scria „să păstrăm curăţenia orașului”.

– Informaţiile de la tine mi-au folosit, mi-a spus dimineaţa, la ceai, bătrânul. Până la urmă, s-au lichidat între ei, iar cei care-au rămas sunt închişi. Când mergi să-ţi vezi mama?

– Chiar mâine.

Alina a acceptat să vină cu mine. Îşi luase carnet de şofer şi a condus crispat, bodogănindu-i pe toţi cei care-o depăşeau. La volan părea o altă persoană.

Închisoarea era undeva pe malul râului Hudson într-un loc frumos unde te aşteptai să găseşti mai degrabă un hotel sau un sanatoriu. De când mă întorsesem, totul îmi părea frumos şi curat. Vedeam New York-ul cu alţi ochi şi nu ştiu dacă asta se datora unei schimbări produse în mine sau faptului că eram cu Alina.

Mama îmbătrânise. Avea mult păr alb şi constatarea asta m-a împovărat şi pe mine. Au lăsat-o să mă atingă, să mă îmbrăţiseze şi am stat împreună mai bine de-o oră. Alina s-a ținut de-o parte şi ne-a privit. Vorbeam ruseşte şi mama îmi spunea c-am început să uit limba. Ştia totul despre Korbatov şi despre ce se întâmplase.

-Mai am un an şi scap. Poate mai puţin. Salonul de cosmetică e al meu şi încă funcţionează, aşa că nu voi fi pe drumuri. Mașa s-a ocupat de el şi ai la ea cinci mii de dolari. Tu ce-ai de gând să faci, Vitali?

-Nu ştiu încă. Poate am să merg în deşert la Vladimir. Are tabăra lui. Sau poate am să încep un colegiu, nu ştiu…

I-am prezentat-o pe Alina şi nu le-a trebuit mult ca să înceapă să schimbe între ele nişte priviri cum schimbă femeile care ştiu să conspire repede şi eficace. Mama ne-a sărutat pe amândoi şi-am plecat.

Pe drum, am oprit într-o parcare de unde se vedea de sus fluviul sclipind în soare. Venise primăvara, înverzise totul şi ne-am aşezat pe iarbă într-un loc ferit. Alina m-a sărutat pe obraz şi pe buze cu grijă şi sfială, de parcă i-ar fi fost frică să nu-mi rupă ceva. Eram lângă o tufă de soc înflorită, care mirosea a copilărie. La Klin e una în fundul grădinii şi mătuşa Anastasia făcea din florile ei socată, o băutură răcoritoare uşor fermentată pe care-o punea în nişte damigene speciale. Când dopurile săreau singure însemna că era gata.

Alina m-a descheiat încet la cămaşă, apoi la pantaloni şi a venit cu grijă peste mine. Avea o rochie de vară înflorată moale şi uşoară, de parcă nici nu era, şi o piele incredibil de albă. Doar genunchii i se înverziseră de la iarbă. Ne-am iubit potolit în spatele tufei de soc.

-Te doare? m-a întrebat ea.

-Nu mă mai doare nimic. E foarte bine.

Am stat acolo întinşi pe iarbă până a apus soarele. Sunt locuri din care n-ai mai vrea să pleci. Pe fluviu treceau lent vaporaşe albe fără nici o treabă, doar ca să lase în urmă dâre lucioase de spumă. Doi vulturi se roteau deasupra noastră la mare înălţime, siguri pe ei, fără să bată din aripi, plutind în voia vântului.

– Vreau să plec în Rusia pentru o vreme, i-am spus mestecând un fir de iarbă.

Îmi venise aşa dintr-odată. N-a spus nimic. S-a ridicat şi a început să-şi cureţe foarte preocupată genunchii cu o batistă, ca şi cum acela ar fi fost cel mai important lucru în momentul acela.

Ne-am urcat în maşină şi am mers pe un drum paralel cu fluviul o bună bucată de vreme. Tăceam amândoi şi aşteptam ca celălalt să spargă linişteaa. A sunat celularul din haina mea. Era Kate Newman, cea care voia să-mi cumpere viaţa. Vorbea tare încât o auzeam fără să pun telefonul la ureche.

– …totul e negociabil, dragă Vitali.

– Nu, doamnă, nu-mi vând povestea nimănui.

Am aruncat celularul pe ferestră la prima curbă.

Când am ajuns la bătrânul Ivanov acasă mi-am dat seama că Alina mai fusese pe-acolo cât lipsisem eu. Era între ei o familiaritate care nu apare din senin între oameni. Alina a făcut ceaiul şi a pregătit ceva de mâncare, iar bătrânul mi-a spus când am rămas singuri:

– A trecut şi ea prin destule cât ai fost plecat. Părinţii ei adoptivi se vor despărţi…

Bătrânul s-a retras devreme, iar Alina a rămas cu mine. Ne-am iubit din nou şi noaptea târziu m-a întrebat simplu:

– Vrei să vin cu tine în Rusia?

Am plecat amândoi după câteva zile. În avion, am luat două pastile cu Vicodin, ca să mă liniştesc. Hotărâsem să fie printre ultimele. Ştiam că pentru mine nu mai există un alt deşert sau un alt război care să mă scape.