Adrian Sângeorzan 
După paradeala din 2004, când unei jumătăţi din oraş i s-au controlat cărămizile pe toate feţele, când s-a folosit până şi napalmul, nu mai voiau să vuiască lumea de abuzurile noastre. Eram înarmaţi până-n dinţi şi eu îi inspectasem pe cei din plutonul meu, în care jumătate erau noi şi destul de speriaţi. Câteva tancuri în spatele nostru aşteptau nerăbdătoare să fie chemate. În luptele de stradă, puteau aduce mai multă distrugere decât elicopterele, dar puteau fi şi anihilate cu nişte aruncătoare de grenade folosite de aproape. Urma să începem spre dimineaţă.
Înainte de lăsarea întunericului, am fost chemat urgent la maiorul Brown care mi-a spus că plutonul meu pleacă imediat în direcţia Al-Naziza, unde trebuia să controlăm un spital părăsit, în care unul dintre elicoptere văzuse nişte maşini suspecte ce nu păreau să transporte antibiotice sau vată. Am aruncat o privire pe computer ca să am în minte imaginea locului aşa cum apărea pe Google. Locotenentul Finch, un tip de 30 de ani din Minesota, urma să preia comanda.
Pe drum n-am văzut ţipenie de om. Toate magazinele aveau storurile trase. Spitalul era o clădire în formă de potcoavă şi, măcar pentru că era atât de mare, ar fi trebuit trimise acolo cel puţin două plutoane. Din 3000 de Marines, cât fuseseră aici în 2004, mai rămăsesem doar 300. Cinci au luat-o în stânga, cu Lt. Finch, ceilalţi am luat-o în dreapta. Bob venea chiar în spatele meu, care ştiam că-mi va fi acoperit cum trebuie. Am luat-o pe coridoare cu ochii în patru. Dintr-una din camere am putut vedea în curtea spitalului cum patru-cinci puşti au sărit gardul într-o curte alăturată. Ţineam legătura prin radio cu lt. Finch care se mişca în aripa cealaltă şi cu care urma să ne regrupăm în curtea spitalului. Deocamdată nimic suspect. Acelaşi pustiu ca peste tot. Goliseră tot ce se putuse goli dintr-un spital. Până şi chiuvetele erau smulse din pereţi şi era clar că niciodată vreun doctor sau vreun bolnav nu va mai călca în spitalul acela. Câte-o pânză de păianjen, care mi se lipea din când în când pe faţă, mă asigura că nimeni n-a mai trecut de-o vreme pe-acolo. Îmi plac păienjenii pentru că nu umblă cu trucuri. Ne-am fi întors dacă n-am fi văzut nişte urme de bocanc la capătul unui coridor. Urmele unuia care călcase în sânge şi care mergeau spre casa scărilor. Ne-am oprit. Bob mi-a făcut semn că va controla el ieşirea. A împins încet uşa cu piciorul şi locul părea liber. Urmele veneau dintr-o debara a cărei uşă era întredeschisă. Am deschis-o încet cu ţeava armei. Înăuntru erau cinci cadavre înghesuite, toţi bărbaţi între 30 şi 40 de ani cu mâinile legate la spate, proaspăt împuşcaţi în ceafă, irakieni pe ale căror feţe nerase bărbile continuau să crească. M-am aplecat asupra unuia care părea încă în viaţă şi i-am luat pulsul. Exact în momentul acela am auzit o bubuitură îngrozitoare care izbi uşa debaralei. Am rămas pentru scurt timp pe întuneric şi, când am vrut să dau buzna afară, am realizat că nu pot s-o deschid. Era o uşa metalică solidă. Totul s-a petrecut în câteva secunde. Din clădirea de vizavi se trăgea din greu şi îi auzeam şi pe ai mei răspunzând cu foc. Debaraua n-avea nici o deschidere niciunde, aşa că pentru aproape un minut am fost prins înăuntru. Am izbit puternic uşa cu piciorul până am reuşit s-o deblochez cât de cât.
Poate că n-ar fi momentul acum să vorbesc despre obsesia mea cu uşile închise, dar trebuie s-o fac. Cu obsesiile, când te apucă, trebuie să faci ceva cu ele imediat. Mi-a apărut după ce ne-am mutat în Rego Park şi nu ştiu dacă avea vreo legătură cu faptul că mama se băgase până-n gât cu Korbatov, iar eu călcam şchiopătând pe urmele ei. Când ne culcam, trebuia să controlez toate uşile şi ferestrele, ca să fiu sigur că sunt închise. O făceam de două-trei ori, ca pe un ritual compulsiv până o înnebuneam. Când mă trezeam noaptea din mahmureala mea, le mai controlam o dată şi nu că mi-ar fi fost frică de ceva. Cred că asta o şi făcuse până la urmă să doarmă cu un pistol sub pernă.
-Lasă-le naibii de uşi. O să le rupi cât le tot controlezi. Îmi transmiţi şi mie o stare de teamă, striga la mine. În deşert nu era nici o uşă şi acolo m-am simţit cel mai în siguranţă.
Când am reuşit să deschid aceea uşă blestemată, am dat direct de Bob care fusese lovit în plin şi în cădere blocase uşa. De afară se trăgea din greu şi gloanţele ricoşau pe coridor, aşa că n-am putut face altceva decât să-l trag înăuntru în debara. Sângele care-i ţâşnea de peste tot se amesteca cu sângele închegat al irakienilor. N-a mai apucat să spună nimic, doar privirea i-a mai fost vie pentru încă câteva secunde. L-am aşezat încet peste cadavrele irakienilor şi i-am făcut în grabă o doză de morfină prin uniformă ca să nu sufere. Cred că durerea trecuse deja de simţurile lui, dincolo, în nesimţire. Proiectilul unui aruncător de grenade tras din clădirea de peste drum îl lovise în plin. I-am tras pleoapele în jos ca pe nişte jaluzele din spatele cărora nu mă mai privea decât ochiul morţii.
Între timp, urlam în microfon după ajutor, însă Flinch cu ceilalţi erau şi ei sub foc. Nimerisem într-un cuib plin de insurgenţi. Am încercat să ies din camera în care mă blocasem, dar o rafală de gloanţe mă aruncă înapoi. Unul mă nimeri în piept – noroc că vesta îşi făcu datoria. O altă grenadă plecată dintr-un aruncător care ţintea de peste drum nimeri aproape de uşa mea, care mă izbi puternic în cap şi mă aruncă peste cadavrul lui Bob.
