Nu făceam parte din lumea ei

Trebuia să facem pe jos prin deşert câte 25 de mile în fiecare zi. Părea cel mai inutil şi mai prostesc marş din lume pentru că nu ducea niciunde. Uneori ne învârteam în cerc, pentru că seara ne trezeam în apropierea aceloraşi stânci.

La început trebuiau să ne rupă în două, să ne frângă şira spinării şi să ne facă să pricepem că pentru noi altă cale nu mai există. Nu era de loc uşor să convingi nişte oameni ca noi că sunt pe un drum greşit, pentru că nu cunoscusem altul. Nici să ne facă să colaborăm la propria salvare nu era simplu. În faza următoare, urma să ne căim pentru ce făcusem, ca mai apoi, zi de zi, să reînvăţăm cum să trăim cu adevărat, simplu, aproape de natură, departe de „malaxorul” care ne înghițise.

 Eu eram, poate, cazul cel mai uşor. Se găseau acolo adolescenţi care-şi aduseseră familiile dincolo de disperare şi care plătiseră să fie reformaţi în deşert câte zeci de mii de dolari pe lună, după ce semnaseră nişte hârtii dure în care acceptau toate riscurile, inclusiv posibilitatea că vom crăpa în deşert. Mama plătise vreo şaizeci de mii de dolari pentru ca eu să mă luminez învăţând cum se făcea un foc în epoca de piatră şi trebuie să admit că doar gândindu-mă la suma asta şi începusem să-mi rumeg cât de cât trecutul. El, trecutul, nici nu existase până atunci pentru mine, aşa cum nu existase nici viitorul. Trăisem doar în prezentul unei singure zile, pe care încercasem s-o copiez la nesfârşit.

Eram şi cel mai bătrân din acea tabără ciudată, pentru că mai aveam doar o lună până la majorat şi nu primeau tineri peste 18 ani. Asta era limita până la care psihologii credeau că un suflet pierdut mai poate fi recuperat. Pentru ei, de cum treceai dincolo, erai ca un ciment prost turnat care începea să se întărească repede într-un cofraj greşit.

Rucsacul pe care îl căram zilnic cântărea 30 de kilograme şi cea mai mare bucurie o aveam seara, când scăpam de el. Parcă te lăsa cineva din bătaie. Nu ştiu câţi eram în total, deoarece funcţionam în grupuri de câte şase şi rar ne adunam cu toţii la un loc.

În grupa mea era şi o fată, Sandy, care a fost cea care s-a îmblânzit cel mai greu. La început, nu vorbea zile întregi şi mi-era teamă că într-o noapte va face ceva rău, sau ceva cel puţin neobişnuit. Mă gândeam că se va preface poate într-o şopârlă, că va zbura ca un liliac sau că va sări la gâtul instructorului nostru şi-l va muşca de beregată. Căra un rucsac la fel de greu, în care se afla doar strictul necesar. Am încercat s-o ajut de câteva ori, dar nu m-a lăsat. Era puternică, deşi puţin cam plinuţă, dar după două săptămâni pierduse orice surplus de greutate şi arăta ca o exploratoare încercată şi puţin rătăcită care căra cu ea un secret sinistru pe care nu-l putea împărtăşi cu nimeni. Mergeam adesea în urma ei, pentru că îmi plăcea cum păşea şi pentru că avea un fund rotund şi bombat care se întărea de la o zi la alta. Într-o zi, urmând-o prin deşert ca un robot, cu ochii pe fesele ei, m-a bufnit brusc râsul şi atunci s-a întors şi m-a privit dur.

– Ce-i de râs? m-a întrebat răstit.

– Nimic, mi-am amintit ceva din copilărie…

– Copilărie? Te pomeneşti c-ai avut aşa ceva…

N-am spus nimic şi am continuat să mă gândesc la unchiul Serghei care-mi răsărise neaşteptat în minte, ca o fata morgana păroasă. Uneori stăteam cu el în parcul din Klin, să vedem cine mai trece. Nu era un afemeiat, dar îi plăcea să privească cu ochii pierduţi fetele de liceu care se plimbau pe alei cu ţigările în mână. Din când în când ofta şi spunea:

– Uită-te la ele. Au fundurile tari ca piatra. Ar putea sparge nuci între buci.

Repeta fraza asta la nesfârşit cu o mare voluptate, ca şi cum pentru el ăsta ar fi fost lucrul cel mai important în viaţă. Mă enerva, dar aproape că mă făcea să aud trosnitul acelor nuci imaginare.

Nu mă mai gândisem la Serghei, sau la mătuşa Tamara, care avea probabil un cur de gelatină, nici măcar la bunicul Ahmatov, care avea o iubită tânără cu carne tare pe ea. În mintea mea, cel mai tânăr dintre toţi rămăsese tatăl meu pentru că, săracul, nu apucase să facă nici un rid pe faţă. Adevărul e că nu mă mai gândisem de mult la absolut nimeni şi cred că mi-ar fi plăcut să am în rucsacul acela câteva poze cu ei. Într-o noapte, am visat ceva legat de Moscova, un amestec ciudat în care apăreau toţi, inclusiv Tania cu tricoul acela cu „I love New York” în care probabil că şi murise. M-am trezit brusc – Sandy mă scutura de umăr.

– Hei, rusule, trezeşte-te, că plângi cu sughiţuri! Obrajii îmi erau într-adevăr uzi şi mi-a fost ruşine. M-am şters şi i-am zâmbit.

– Spune-mi Vitali.

– OK, Vitali. Ce naiba visezi de te chinui atâta?

Nu i-am răspuns. Am ieşit din sacul de dormit, deoarece ea îmi făcuse semn cu mâna să tac şi s-o urmez. Am mers câţiva paşi şi ne-am oprit în spatele unei pietre. A scos un cilindru mic metalic pe care l-a deşurubat şi care am ştiut imediat ce conţine.

– Hai, trage puţin până mai am.

– Cum de nu ţi-au găsit-o?

– O ascund unde trebuie. Mi-a arătat cu degetul între picioare.

A întins praful alb pe o piatră şi mi-a oferit un pai de pe jos. Tentaţia era mare, dar n-am făcut nimic. Nu-i venea să creadă că nu îmi îndop nasul.

– Cum vrei! Sper să nu mă torni mâine.

A tras puternic pe nas, inhalând şi nisipul din jur, plus vreo două stele mai joase. Am stat cu ea acolo aproape o oră, timp în care n-am vorbit deloc. Doar am privit cerul, luna, stelele şi praful dintre ele. Din noaptea aceea m-a lăsat s-o ajut cu rucsacul şi cu făcutul focului când îi venea rândul. Din când în când întorcea capul şi îmi arunca o privire distrată. Odată m-a întrebat în treacăt:

– Îţi place fundul meu, nu-i aşa? Am dat din cap. Am împărţit cu ea apa şi mâncarea, printre care câţiva şobolani pe care îmi plăcea să-i prăjesc în foiţă de aluminiu pe jar. Am simţit că nu fac parte din lumea ei sau a celorlalţi cu care împărţeam deşertul. Ne aduseseră acolo pe toţi viciul, nebunia, răsfăţul nepăsător al părinţilor şi al lumii noastre ţicnite, dar nu mă simţeam ca ei şi nici nu-mi mai doream să fiu aidoma lor.

(sursa foto: huffpost.com)