Nu aveam de făcut altceva decât să scăpăm de-acolo

Se auzeau explozii de departe, ţăcănit de arme automate şi, la un moment dat, am auzit două elicoptere trecând deasupra. Se dădeau lupte nu foarte departe. În casă, nu era prea mare agitaţie. Spre prânz, a apărut băiatul cu cicatricea care mi-a adus ceva de mâncare într-o farfurie. Aveam mâinile legate aşa că mi-a dat el să mănânc. Lua un cocoloş de orez cu carne între degete şi mi-l băga direct în gură. Părea un gest intim care într-un fel ne unea. Aştepta cuminte să mestec, să înghit şi mă hrănea din nou. Cred că amândoi ne gândeam la acelaşi lucru. Aceea putea fi ultima mea masă. L-am privit atent. Un băiat chinuit, cu nişte riduri premature la colţurile ochilor, iar cicatricea care-i pleca de la buză părea făcută de un cuţit pe care cineva i-l pusese în gură. Am găsit irakieni vii sau morţi care fuseseră desfiguraţi în felul ăsta. Unora le tăiaseră şi limba. Mi-am amintit deodată unde-l mai văzusem.

 – Vorbeşti engleză? l-am întrebat. A dat din cap că da. Te ştiu. Eşti vărul lui Sahib nu-i aşa?

Păru uimit dintr-odată. Mi-am amintit că Sahib îmi spusese că tatăl băiatului fusese omorât.

– Ai venit cu Sahib de câteva ori să te înrolezi, îmi amintesc de tine. Erai prea tânăr… Am făcut o pauză în care ne-am privit în ochi, iar el mi-a făcut semn să tac. Am continuat totuşi cu voce joasă

– Ştii că oamenii ăştia l-au omorât pe Sahib? Ştii asta? I-au tăiat capul şi i-au împuşcat toată familia. Poate că ei ţi-au ucis şi tatăl…

A plecat repede cu farfuria jumătate plină. Restul zilei am stat cu simţurile la pândă, digerând cu greu orezul pe care mi-l dăduse băiatul. Aveam în burtă aceeaşi senzaţie ca atunci când transportam în ea diamante din Moscova. Doar că acum nenorociţii ăştia mi-o puteau despica doar de plăcere, fără să fi cărat nimic preţios în ea. Devenisem dintr-o dată eu preţios, deoarece încercau să ne schimbe pe prizonieri de-ai lor, sau naiba ştie ce voiau să ceară în schimbul nostru. Ştiam însă că ai mei nu fac uşor compromisuri. La un moment dat, au venit cei doi ceceni şi m-au dus la toaletă. Era o budă turcească. Mi-au desfăcut cureaua la pantaloni şi mi-au tras pantaloni jos, zâmbind dispreţuitor.

– Hai, fă-ţi nevoile. Nu-i bine să mori cu rahatul în tine, spuse unul în rusă. Când o să-ţi tai capul nu vreau să ne umpli de căcat.

Aş fi vrut să-i răspund în rusă, dar ce puteam să-i spun? M-au dus înapoi.

Când s-a întunecat, a venit băiatul să mă hrănească din nou. Acelaşi ritual al hrănitului cu mâna, acelaşi pilaf. Ne priveam în ochi şi expresia lui parcă se schimbase. Când a terminat, a scos un briceag pe care l-a desfăcut în faţa mea. După ce mi-a tăiat legătura de la mâini, mi l-a lăsat în palmă. Când a ieşit, mi-a arătat că uşa va rămâne descuiată. A dispărut repede şi, dacă n-aş fi avut încă în mâna dreaptă briceagul, aş fi crezut c-am visat. De afară se auzeau din nou explozii şi răpăitul automatelor pe care le cunoşteam. Cecenii care mă aveau în pază înjurau mai tare ca-n prima noapte. Îi auzeam destul de bine. Pe unul îl chema Zakub, pe celălalt Amurov. La un moment dat, unul dintre ei a plecat cu câţiva arabi care au intrat agitaţi înăuntru scuipând cuvinte pe care nu le înţelegeam. S-a făcut linişte, de unde am dedus că cei mai mulţi plecaseră. Cecenul care rămăsese bombănea de unul singur.

După ce mi-am eliberat mâinile, mi-am desfăcut şi frânghiile care-mi legau picioarele. Eram într-o încăpere fără ferestre, fără niciun contact cu exteriorul, în afara uşii. În camera de alături a sunat un telefon mobil. Folosise ca semnal o melodie neaşteptată pentru locul şi situaţia în care eram. O bucată simplă şi cunoscută de Mozart, care se potrivea ca nuca în perete cu cecenul bărbos şi aspru, cu războiul din Irak şi cu sabia aceea pe care auzisem bine cum şi-o ascuţise doar cu câteva momente înainte. Apoi a început să urle la telefon în rusă.

– Ţi-am spus, Zakub, că n-o să iasă bine tot rahatul ăsta.

Se mişca nervos prin cameră, ascultând ceea ce-i spunea cel de la capătul celălalt, a cărui voce aproape c-o auzeam de dincolo.

Între timp, m-am apropiat încet de uşă pentru că simţeam că altfel va veni el la mine. L-am auzit înjurând la un pas de uşa pe care speram s-o găsesc deschisă. Am apăsat încet pe clanţă. Aproape că ne-am ciocnit unul de altul. Doar că eu aveam deja cuţitul în mână şi i l-am înfipt fulgerător în piept, cât am putut de adânc. Era un briceag mic, dar puternic şi cred că i-a atins inima pentru că am simţit pentru un moment pulsaţia ei în vârful lamei. L-am răsucit de câteva ori în timp ce cecenul, un tip mai solid decât mine, încercă să-mi tragă înapoi mâna cu briceagul. Aproape că m-a sugrumat cu cealaltă, însă am reuşit să-l dau pe spate şi acolo a şi rămas. I-am ţinut gura astupată ca să nu urle şi i-am răsucit gâtul până i-au trosnit vertebrele, aşa cum învăţasem la orele de arte marţiale. I-am înşfăcat Kalaşnikovul gata armat, am pus pe mine geaca neagră şi grea a cecenului şi căciula lui. Am mai găsit o lanternă, un pistol de fabricaţie rusească, trei grenade şi o baionetă, la fel de ascuţită ca şi sabia. Lampa cu gaz de pe masă îmi proiecta pe perete o umbră care nu mai părea a mea.

Altfel, în casă, persista o linişte ciudată. Am ascultat cu urechea lipită de peretele dinspre camera vecină. Se auzeau nişte voci în surdină care vorbeau în arabă şi zgomotul de neconfundat al zarurilor care se rostogoleau. Jucau table. Am deschis încet uşa şi am privit pe coridorul întunecos. Mi-am tras căciula cât mai pe faţă. De afară, exploziile şi împuşcăturile se înteţeau. Am strigat apoi destul de tare în rusă, prefăcându-mi vocea.

– Hei, Amurov am nevoie de puţin ajutor, unde naiba eşti?

Am reintrat în cameră. Am auzit paşi pe coridor şi umbra unui bărbat în cămaşă se proiectă pe perete. L-am aşteptat după uşă şi i-am retezat adânc beregata dintr-o lovitură. Aveam dintr-o dată o forţă şi o agilitate de care mă miram şi eu. A scos un scurt horcăit, în timp ce mă împroşca cu sânge. S-a mai zbătut puţin după care l-am întins peste cecen şi l-am lăsat acolo. Eram plin de sângele lor şi am încercat disperat să mă şterg, ca şi cum aş fi putut îndepărta aşa şi păcatul de-a ucide cu mâna mea doi oameni. Ştiam că dacă voi avea cea mai mică ezitare sau voi face vreo greşeală, voi fi un om mort. Devenisem un animal de pradă. Cât de repede putem deveni animale. Am armat Kalașnikovul, i-am pus baioneta şi am dat buzna în camera din care venise arabul şi în care nu mai era nimeni. În acelaşi moment, am auzit zgomotul pe care-l face urina care se scurge dintr-un bărbat care nu s-a pişat de mult. N-a mai apucat să se golească. L-am lovit în ceafă cât am putut de tare, cu patul armei. Cred că i l-am crăpat pentru că a sunat ca o nucă care se sparge. A căzut în buda aceea turcească unde a continuat să mai verse din el urină. Am rămas deasupra lui preţ de o secundă, ca să fiu sigur că e terminat. Jucaseră table pe un taburet în mijlocul camerei şi doar aruncând o privire mi-am dat seama că erau departe de a-şi fi terminat partida. Dincolo de uşa din fund, era o cameră ca aceea în care fusesem eu şi în care probabil trăiau femeile. Tod şi Jeff erau bine legaţi fiecare de câte un scaun metalic. Când m-au văzut, au tresărit ca doi copii mari care aflau dintr-o dată că Moş Crăciun există cu adevărat. I-am dezlegat atât de repede, încât lui Tod i-am rănit puţin pulpa piciorului cu baioneta. Am vorbit puţin pentru că, dintr-odată, ştiam ce trebuie să facem şi nu aveam de făcut altceva decât să scăpăm de-acolo cu orice preţ. Şi-au pus hainele arabilor, căciulile lor şi s-au înarmat cu ce-au găsit. Erau atâtea arme acolo şi atâta muniţie, încât n-au avut probleme cu alesul. Pe coridor stătea rezemat un aruncător de grenade gata armat pe care Tod l-a luat din mers.