Misha ne-a invitat apoi la restaurantul Summer Garden, din Brighton Beach, unde spectacolul de cabaret era pe terminate. Eram copleşit de câtă atenţie mi se acorda dintr-o dată, dar nu mă întrebam prea tare de unde mi se trage. Mama a comandat mâncare şi pentru mine şi am înţeles din foiala chelnerilor că Misha Korbatov era un personaj tare de tot.
Când au plecat să danseze am băgat mâna în buzunar şi am dat de poza care fusese uitată acolo. În ea era înfăţişat un om întins pe un covor. Avea faţa umflată, desfigurată de răni şi sânge, şi zăcea întins pe un covor persan din acelea cu modele înghesuite. Ochii îi erau larg deschişi, atât de larg cât pot să fie ochii unui om bătut măr, vânăt şi bine umflat. Cred că era mort de-a binelea, pentru că avea privirea goală. Semăna prea bine cu Dimitri boxerul. Am pus-o la loc, speriat. Cineva o uitase în sacou din greşeală.
M-am gândit că nu-i mai văzusem de mult pe Vladimir şi pe bătrânul lui. Pe ring dansau perechi bine îmbrăcate şi, la un moment dat, a venit la mine una dintre dansatoarele care încercau să facă atmosferă şi a vrut să mă ia pe ring.
– Nu dansez, vă rog, i-am spus şi fata a făcut o faţă forţat ofensată. Mi-am adus aminte de fata lui Gari din Moscova, cea care mă executase atât de nemaipomenit în limuzină şi brusc mi s-a făcut dor de Tania, la care mă mai gândeam din când în când. Când s-au întors am mâncat în tăcere.
– Ştii că mama ta lucrează pentru noi… şi că o apreciem mult… a spus la un moment dat Misha Korbatov. Hai noroc, Vitali! Am închinat cu puţină votcă, pentru că era total nepotrivit să închini cu apă. Apoi a continuat în timp ce-şi tăia cotletul. Facem afaceri frumoase, curăţele, cu ramificaţii noi, foarte interesante. Am auzit că mergi la o şcoală bună, că ai gânduri mari pentru viitor. Grozav. Ne trebuie tineri educaţi ca tine, viitori avocaţi, contabili, cine ştie… Până una-alta, s-ar putea să avem nevoie de ajutorul tău nu peste multă vreme. Ce zici? M-a privit drept în ochi.
– Puteţi conta pe mine, domnule! Nu ştiu ce mi-a venit dintr-o dată să spun asta, pentru că eu mă gândeam la cu totul altceva.
– Perfect! Pari un tânăr serios. O să-ţi spună Nadia despre ce e vorba. Un fleac. Hai, noroc.
Am închinat din nou, dar eu n-am băut. După ce-am terminat masa şi şeful restaurantului, un georgian bărbos, a venit să-l salute pe Misha Korbatov, ne-am ridicat şi am urcat în limuzina care ne aştepta afară. Mama a coborât cu mine, deşi era sâmbătă şi nu era nici miezul nopţii. Misha mi-a strâns mâna afabil, ca unui potenţial partener, şi mi-a spus cu un zâmbet complice uşor pervers:
– Ştii ce e cel mai important până la urmă, tinere?
– Ştiu domnule, să învăț, să învăţ…, după cum spunea Lenin…
– Bravo, bravo… Te sărut, Nadia. Ne vedem luni.
Mamei nu părea să-i convină că rămânea acasă într-o seară glorioasă de sâmbătă, dar nu prea avea ce face. Am urcat în apartament, unde Masha se uita la un film prost pe care l-a oprit de cum ne-a văzut.
– Cum a fost Shakespeare, copii?
– Aşa şi aşa, am răspuns amândoi.
Au făcut floricele şi au căutat amândouă un film pe HBO. Mama m-a convins să dorm în camera ei, deoarece ele aveau chef de filme de iubire şi taifas.
– Iubitule, tu trebuie să dormi, mi-a spus mama. Sunt mândră de tine, Vitali. Te-ai comportat ca un adevărat bărbat. Misha te place şi-o să te roage să-l ajuţi într-o afacere importantă. Nu-i mare lucru, să ştii, dar asta va schimba mult situaţia noastră.
– Adică?
– Nu mare lucru. Până una-alta, va trebui să te întorci înainte de Crăciun la Moscova.
– Ce să fac la Moscova?
– Ai să-i vezi pe toţi de Crăciun. Revelionul cu prietenii… Nu te bucuri? Aici nici nu facem atâta caz cu sărbătorile… Când te întorci vei aduce ceva pentru Misha. Ceva important. Am să-ţi spun totul la momentul potrivit. Hai, culcă-te!
Deci de asta fusesem eu invitat la Shakespeare, fir-ar să fie. Am adormit întrebându-mă dacă noi ruşii avem vreo expresie similară celei americane, cu “there is no free lunch in America”.