Nimic bun nu se întâmplă

Primele zile de şcoală am scăpat fără să mă duc, pretextând că sunt prea ocupat cu comisioanele pe care trebuia să le fac. Oricum, la început nu se întâmpla mai nimic pe-acolo, aşa că am decis să încep de luni, pentru că toate lucrurile mari încep lunea.

Era o zi frumoasă de septembrie cu un cer frumos, albastru şi clar, care ar fi putut fi parte din însuşi ochiul lui Dumnezeu, dacă El  ar exista şi ne-ar privi cu dragostea şi curiozitatea cu care se spune că ne priveşte Creatorul. Am luat metroul cu care ajungeam mult mai greu ca înainte, aşa c-am întârziat. Metrourile ce vin dimineaţa din Flushing şi Jamaica sunt pline cu oameni care trăiesc, dorm, mănâncă şi se înmulţesc în nişte cartiere ticsite în care Pakistanul, India, Bangladeshul, Guyana engleză şi franceză, Haiti, Afganistanul, absolut toate insulele din Caraibe, America de Sud şi Centrală, Atlanticul şi celelalte oceane, mări, arhipelaguri şi peninsule par să-şi fi trimis aici toţi supăraţii lumii, care continuă să moţăie aparent storşi de vlagă, în trenurile ce-i varsă în Insula Manhattan. Dacă cineva îi întrebă ce mai fac ai să vezi c-au învăţat lecţia americană şi răspund că fac great, deşi nu sunt sigur că au înţeles pe deplin ce înseamnă asta, deoarece pe chipurile lor citeşti totdeauna altceva. Dacă nu ai coborât încă într-un metrou în New York şi nu ai trecut cu el şi prin Queens, înseamnă că n-ai intrat niciodată cu adevărat înăuntrul muşuroiului şi n-ai să ştii niciodată nimic despre acea jumătate a oraşului care se mişcă zilnic umilă şi nevăzută pe sub pământ, pe sub străzile şi râurile oraşului, pe sub zgârie-norii ce par a fi aşezaţi acolo pentru veşnicie. Doar că în ziua aceea veşnicia avea să fie redefinită.

Stând în metrou şi privind feţele obosite din jurul meu, mă gândeam că, după prânz, vom trage un chiul cu Vishnu şi cu Pepe. Când am ieşit din metrou, am văzut că e plin peste tot de maşini de poliţie şi de pompieri, iar oamenii care inundaseră străzile erau cu toţii cu capul dat pe spate şi priveau spre cer.

Primul turn din World Trade Center fumega în vârf ca o torţă prost aprinsă. Scotea un fum gros şi negru care, după ce se ridica uşor spre cer, se răzgândea brusc şi o lua într-o coloană groasă şi ameninţătoare spre sud, spre Elis Island şi Statuia Libertăţii care, în acea zi luminoasă şi clară de septembrie, avea să vadă lucruri pentru care nu fusese deloc pregătită. De acolo, de sus, de unde fumul ieşea dintr-o gaură mare ce arăta ca o intrare în infern, zburau hârtii şi funingine, iar din etajele de mai jos, prin geamurile sparte, zburau oameni. Mi-am pus mâna la ochi şi am văzut bine cum un bărbat fumegând, cu cravata fluturându-i la gât, se prăbuşi din cer mişcându-şi încă mâinile şi picioarele, ca un paraşutist care şi-a pierdut minţile şi paraşuta. Am auzit vag ţipătul lui în cădere şi zgomotul surd al trupului izbindu-se de acoperişul  unei clădiri joase.

Lângă mine erau trei femei proaspăt ieşite din metrou, în taioare elegante, cu adidaşi în picioare, ca toate femeile care vin dimineaţa în Manhattan, unde sub birouri le aşteaptă pantofi cu tocuri înalte şi nişte şefi isterici gata să le pună la treabă. Întârziaseră, ca şi mine, la întâlnirea cu moartea şi priveau cu mâinile la ochi spre birourile în care colegii lor mai punctuali erau incineraţi împreună cu poliţele de asigurări, facturi, cecuri, şi toate celelalte hârtii pe care mama şi domnul Korbatov ziceau că se bazează tot New York-ul. Era o zi foarte luminoasă, soarele se înălţase şi toată lumea privea în sus cu mâna streaşină la ochi.

– Ce s-a întâmplat? Ştiţi cumva, doamnă, domnule poliţist, domnule pompier ce se întâmplă?

Toată lumea ridica din umeri şi continua să privească spre cer. Am mers cu capul dat pe spate, izbindu-mă de trecători până am ajuns la şcoală, care era la doi paşi de turnuri. Portarul închidea uşa mare de la intrare şi-mi spuse că școala tocmai  fusese evacuată.

– Tu veşnic întârzii, băiete. Du-te acasă. Astăzi nu se mai ţine nici o şcoală. Se pare că un avion cu un pilot orb şi idiot…

Am vrut să mă întorc spre turnuri să văd ce mai întâmplă, însă străzile erau blocate şi era o gălăgie infernală, din cauza maşinilor de pompieri şi poliţie. Am luat-o spre Battery Park sperând să-i întâlnesc pe băieţi. Dacă tot nu era şcoală, poate mergeam undeva pe-o terasă. Cu cei o sută de dolari din buzunar aveam chef să fiu generos. Dacă n-ar fi fost turnul, care fumega tot mai tare şi bărbatul acela care căzuse din cer, ar fi putut să fie o zi aproape perfectă. Înainte de-a ajunge în Battery Park, am intrat în băcănia unui pakistanez şi mi-am luat un Pepsi. Omul se uita concentrat la un televizor mic şi mi-a făcut semn cu mâna să plec cu banii mei cu tot, care nu păreau să-l intereseze de loc.

– Ce se întâmplă, domnule?

– Nimic bun.

(va urma)

(sursa foto: playtech.ro)