Mândria care ne unește

A urmat o petrecere mare în Brighton Beach, la Summer Garden, unde Gari şi mama au aniversat pe cinste reuşita noii afaceri. Cel mai mult m-am bucurat că am văzut-o pe Masha cu care am ieşit la un moment dat pe plajă şi-am tras o marijuana sub clar de lună.

– Ai privirea cam tulbure pentru un băiat de 16 ani, Vitali. Ai grijă cu drogurile, mi-a spus Masha.

Ce mă deranja în Rego Park era lipsa unor prieteni de vârsta mea. Trăiam numai între adulţi, cărora le sticleau în ochi lăcomia şi S-ul tăiat al dolarului şi care de dimineaţa până seara nu făceau nimic altceva decât să numere bani. Toată lumea e pusă pe făcut bani aici. Queens-ul e un muşuroi uriaş de emigranţi, furnici disperate scăpate din alte muşuroaie care, după ce reînvaţă să meargă în două picioare, trec direct la mersul pe sârmă. La început, mă plimbam seara pe 63 Drive singur şi căscam gura la tot ce se întâmpla în jurul meu. Dacă n-ar fi fost clădirile, toate din aceeaşi cărămidă roşie, maşinile, mai toate jeep-uri, şi trenul de Long Island, care trecea undeva sus prin aer şi te-ai fi luat numai după oamenii care mişunau peste tot, n-ai fi crezut că eşti în America. Fiecare al patrulea magazin e o farmacie, o „Apteca”, cu nume scris cu litere chirilice, în care se vinde orice de la mături, prezervative, ţigări, vopsele şi, undeva în fund, medicamente pe rețete. Fiecare bucharin care ţine o băcănie, şi astea sunt o mulţime, visează  să poată deschide cândva o farmacie. Toţi au pe un perete cel puţin un televizor şi, în timp ce-ţi taie încet salamul în felii, continuă să se uite concentraţi la filmul de pe perete. Dacă te văd că vii mai des, îţi vând şi pe credit şi te trec cu creionul într-un carneţel. Apoi sunt restaurantele. Chiar sub tren e „Ali Baba” unde se ţin doar nunţi şi bar mitzvah-uri. Am intrat odată acolo şi m-am trezit în mijlocul Uzbekistanului. Mă atrăsese muzica care se auzea din stradă. Înăuntru, oameni îmbrăcaţi ciudat cântau la nişte instrumente care nu ştiam că există şi băteau la tobe. Mireasa se făcea că plânge, pentru că pleacă de la părinţi, iar părinţii zâmbeau mulţumiţi arătându-şi dinţii de aur.

Lângă Ali Baba era un cabinet care, în decurs de un singur an, a fost folosit de un pedolog, un fel de doctor care tratează probleme de picioare doar de la gleznă în jos, apoi de un dentist care mai lucra încă dinţi în aur şi, după ce-a dat faliment, a sfârşit în a fi transformat într-un fel de şcoală de seară unde erau meditaţi copiii slabi la matematică. Sunt sigur că între timp s-a transformat în cu totul altceva. Urma biblioteca districtului Rego Park, instituţie oficială tipic americană, care stătea cam goală, pentru că nu existau decât cărţi în engleză. Peste drum, era o biserică Luterană cu slujbe în coreeană, chineză şi o limbă pe care n-am putut s-o identific. În faţa bisericii, de Crăciun, se cântau colinde în engleză şi se expunea, larg luminată, scena naşterii lui Isus. Vizavi, Restaurantul Vecernîi, cu bucătărie buharină, era veşnic plin, cu excepţia sabatului. Sâmbătă seara, muşteriii aşteptau nerăbdători, peste drum, apusul soarelui. Bucharinii sunt evreii care au ajuns cel mai departe pe vechiul drum al mătăsii spre China şi care seamănă foarte mult între ei. Mai ales femeile par toate surori multiplicate la nesfârşit, după acelaşi tipar. Seara se plimbă pe 63 Drive la fel cum se plimbau în orăşelele lor din Samarkand şi Buhara. Bărbaţii în faţă, cu mâinile la spate, ţinând ţigările în colţul buzelor, femeile – câţiva paşi în urma lor, cu priviri aspre şi critice. Nu se amestecă cu nimeni şi fac afaceri doar între ei. Pe copiii lor nu-i vezi, deoarece sunt ocupaţi cu învăţatul Torei în tot felul de Yashive. Vara se duc în tabere organizate tot de Yashive în pădurile din Catskill şi, astfel, sunt ţinuţi cât mai departe de tentaţiile străzii, de droguri, de hip-hop şi muzică rap. E adevărat însă că mai târziu părinţii se plâng că băieţii lor au ajuns prea religioşi, că nu mai mănâncă decât glatt-kosher şi le fac scandal dacă lucrează de sabat şi sărbători. Copii ce s-au rupt prea tare de realitatea Americii în care cresc, care deşi e veşnic la un pas de Dumnezeu, ţine totuşi acea distanţă de care oamenii au nevoie ca să poată gândi măcar cu zece la sută din mintea lor. Cealaltă parte fiind blocată din fragedă pruncie de şcoală, televizor, reclame, biserică, sinagogi, aerul pe care-l respirăm şi mâncarea prea multă care ne ajunge singură în gură. Aşa că nu era de loc uşor să-ţi faci prieteni în Rego Park, iar pe noi, adevăraţii ruşi, ne dispreţuiau şi ne detestau, din cauză că le încălcasem teritoriul.

Chinezii şi coreenii îşi aveau dincolo de Mall-ul din Queens oraşele lor ce înghiţiseră şi mai lacom orice urmă lăsată de cei care trăiseră acolo înainte de venirea lor. Mai erau românii, est-europeni neliniştiţi, împrăştiaţi în toată zona, care se simţeau ofensaţi când cineva li se adresa în ruseşte. Aveau o limbă ciudată, de origine latină, ziceau ei, pe care ajunsesem s-o recunosc uşor pentru că fiecare al treilea cuvânt pe care-l rosteau era „curvă”, şi alte cuvinte slave de bază, ceea ce mă făcea să cred că vorbeau totuşi un fel de rusă. Restaurantele şi bisericile lor erau prin Sunyside sau Woodside şi semănau cu noi pentru că vorbeau tare pe stradă, mâncau orice, erau superstiţioşi şi credeau în Dumnezeu mai mult din politeţe.

Toată amestecătura asta avea însă o mândrie comună care-i unea armonios atunci când spuneau că „la noi în Rego Park nu sunt deloc negri”.

(sursa foto: https://patch.com/new-york/foresthills/rego-park-rent-regulated-complex-listed-sale-report)