Adrian Sângeorzan 
Eu dormeam în sufragerie pe o sofa pe care o extindeam noaptea şi o strângeam dimineaţa. N-o pot numi camera mea pentru că prin ea treceau spre camerele lor şi spre baie Masha şi mama. Plus prietenii lor şi bărbaţii care veneau pe-acolo. Unii dintre bărbaţi erau numai prieteni, alţii puteau rămâne până târziu sau chiar şi peste noapte. Erau ruşi cu toţii, mai toţi îmbrăcaţi în negru, cu priviri şi gesturi ce-mi erau familiare din Moscova. Ştiam că făceau parte dintr-o lume în care nu mă simţeam în apele mele. Sperasem că în America voi scăpa de ei. Doar unul era american, un negru înalt care putea avea orice vârstă între 35 şi 60 de ani şi care-o vizita din când în când pe Masha. La început a crezut că sunt băiatul ei. Îmi spunea vesel „Hi, kid” şi-mi aducea câte un disc cu B.B. King sau cu unii mai bătrâni ca el. Mă întrebase odată ce muzică îmi place şi s-a mirat de gusturile mele. Îmi bătea palma şi-mi arăta cu două degete semnul victoriei, deşi nu se ştia ce fel de victorie, pentru cine şi împotriva cui.
-Salut, băiete. Eşti un tip grozav, să ştii. N-am mai văzut încă unul la vârsta ta să-i placă muzica veche… şi încă unul cu ochi albaştri ca tine, venit de departe. Oho, avem nevoie de tineri cu gusturi mai retro. Într-o zi am să te duc să-l vezi pe B.B. King.
-Mai trăieşte?…
-Are un club în Times Square. E un mare supravieţuitor bătrânul. Face o reclamă la televizor cu un puşti ca tine… aş zice că semeni bine cu băiatul acela…
Eu eram convins că ascult muzica unui mort şi într-un fel eram dezamăgit. Mi-l închipuiam ca pe Lenin, îmbălsămat, cu mâinile pe piept, undeva într-un oraş din sud unde oamenii ascultă, mănâncă şi beau muzică. În zilele care-au urmat l-am văzut pe B.B. King la televizor. Făcea reclamă la un medicament pentru diabet. Apărea împreună cu un băiat de vârsta mea care cânta şi el la ghitară, avea şi el diabet şi într-adevăr semăna cu mine. Ba aş fi putut spune că eram chiar eu în carne şi oase şi, pentru o clipă, mi s-a făcut puţin frică.
De un timp mă simţeam cam ciudat şi îmi încolţise brusc în cap ideea că aş putea s-o iau razna. Începusem să nu mai fiu atât de sigur pe mine. Plus că îmi umblau tot mai des prin cap nişte gânduri care nu erau ale mele. Cum poţi să recunoşti dacă cele ce-ţi trec prin cap îţi aparţin sau nu? Greu de spus. Oricum, era rău pentru că erau gânduri noi şi grele ca plumbul. Aveau cozi, pene, coarne, lacrimi, sânge şi multă apă mâloasă. Dacă veneau din mine era rău pentru că atunci cine ştie ce se clocea în mine. Însemna că nu suntem de loc stăpâni pe propria noastră minte. Dacă vin din altă parte de ce trebuie să ajungă tocmai la mine, ca la un nebun aflat mereu pe recepţie. Uneori eram inundat, ca de o maree, de o senzaţie urâtă, greu de descris, ca și când capul meu ar fi fost o casă părăsită în care se spărseseră toate ţevile. Începusem să văd lumea ca printr-un geam aburit. Încercam să-mi ţin mintea ocupată cu tot felul de lucruri ca să nu mă gândesc la nimic. Nici nu prea aveam cu cine să vorbesc, deşi nu cred că aş fi avut curajul să-mi deschid sufletul şi mai ales mintea.
