Adrian Sângeorzan 
Într-una din serile acelea l-am cunoscut pe pontonul de lemn pe Vladimir. Împărţea reclame cu amândouă mâinile, vorbea şi fuma în acelaşi timp. Avea ceva aparte şi îţi atrăgea atenţia de la distanţă. Numai bun de împărţit reclame pentru că îl vedeai de la o poştă, din cauza înălţimii lui şi a unei mobilităţi ciudate a corpului, pe care o mai găsești doar la negri. În el erau amestecate în proporţii egale atât America, cât şi Rusia. Am ştiut că-i rus nu pentru că ar fi avut sub şapca de baseball unele trăsături slavice, ci mai ales pentru felul în care fuma. Numai un băiat rus crescut într-o mahala rusească, indiferent unde-ar fi fost ea, putea să ţină cu o asemenea dexteritate şi grijă o ţigară aprinsă cu degetele, cu buzele, cu urechile, în timp ce făcea alte câteva lucruri deodată. Orice ţigară aprindea era fumată până la capăt chiar dacă o mie de piedici apăreau pe parcurs. N-ai să vezi asta niciodată la un american, care, pe lângă că nu prea fumează ţigarete, n-au nici un fel de îndemânare la viciile aşa-zise mici. Când am început să-l cunosc mai bine mi-am dat seama că asta făcea Vladi cu toate lucrurile pe care le începea. Le fuma, le ardea până la filtru. Fără să-şi ardă degetele sau sufletul care, deşi era de provenienţă rusă, se bătătorise şi se americanizase destul. Părea un pisoi fericit care cade totdeauna în picioare. Cred că asta m-a şi atras la el. Siguranţa cu care paria totdeauna pe cei care vor pierde. Voia să-şi facă rost de un capital după care intenţiona să joace la bursă pe computer. Zicea că America e singura ţară în care poţi face bani buni la bursă pariind pe companiile care se vor duce în jos. N-am înţeles nimic când mi-a explicat. Vladi avea nouăsprezece ani şi venise în Brighton Beach cu nouă ani în urmă. Părea mult mai în vârstă.
În seara când l-am cunoscut a observat că stau şi-l urmăresc cu privirea. Când şi-a stins ţigara a venit direct la mine.
-Hi! Pun pariu că vorbeşti paruski. Văd după cum te uiţi. Uite ce-i, ţine puţin teancul ăsta de reclame până mă duc să mă piş. Poţi să continui să le împarţi până mă întorc. Nu mă supăr.
A coborât treptele spre plajă şi a dispărut undeva sub promenada de lemn. A reapărut după vreo jumătate de oră. M-am aşezat pe-o bancă şi l-am aşteptat totuşi ca un prost. Am citit reclamele, care erau la restaurante, partide de pescuit nocturne pe iahturi, baruri de noapte deocheate, magazine, agenţii pe care să le suni noaptea târziu ca să vorbeşti porcos cu nişte fete în costume de baie, cărora n-o să le vezi oricum nici fundul, nici sânii reali. Deşi stăteam jos unii veneau şi-mi smulgeau câte o foaie pe care apoi o aruncau la gunoi. Când a reapărut, Vladi era o altă persoană. Îi luceau ochii şi avea pupilele dilatate de parcă cineva îi ţinea o lanternă aprinsă în ochi tot timpul. S-a aşezat lângă mine.
-Cum te cheamă?
-Vitali.
I-am pus în braţe teancul de hârtii.
-Mersi de ajutor. Eşti din Moscova, nu-i aşa? Auzi, dacă n-ai nimic de făcut te iau cu mine la un meci de box. Îţi place boxul?
Am dat din cap. Vladi privea oceanul în timp ce vorbea cu mine şi mi se adresa ca şi cum n-aş fi fost acolo. Vorbea o rusă cu un uşor accent şi din când în când strecura neintenţionat câte un cuvânt american care fusese înfiat de ruşi, iar apoi slavonizat chiar aici în Brighton Beach sub ochii nepăsători ai americanilor.
-Mai am un târg mic de făcut cu unu, Chuck… aha îl ştii deja pe Chuck, căutătorul de aur? Bravo. Cu ăsta e uşor de târguit. Apoi luăm maşina mea şi plecăm. Ce naiba, e vineri seara! Sper că nu intri în sabat… Bravo, bravo. Mai ţine teancul ăsta puţin şi plecăm. A plecat apoi pe plajă unde Chuck îşi plimba detectorul de metale deasupra nisipului.
