Era o sală mare, însă nu asta m-a impresionat. Văzusem eu săli mult mai mari la Moscova. Atmosfera era cu totul alta, culorile în care erau îmbrăcaţi oamenii, culorile diferite ale pielii lor, mirosurile lor, de trupuri care se îngrijesc. Stăteam undeva sus, departe de ring, şi de acolo am văzut-o la un moment dat pe mama stând în primele rânduri, alături de un bărbat. Erau mai mulţi, vorbeau între ei şi mi-am dat seama că ăştia sunt oamenii pentru care lucrează mama şi care o sună zilnic pe celular. Cât a stat acolo n-am văzut-o să-şi fi dus telefonul la ureche. Am vrut să spun „uite-o pe mama”, apoi am vrut să-i cer celularul lui Vladimir şi s-o sun, dar n-am făcut-o. Aş fi vrut să văd ce faţă face.
-Cât e un bilet acolo, în faţă?
-Oho, sute de dolari, poate mii. Acolo stau barosanii, şacalii, măsluitorii, mafioţii, actorii, lumea bună. Într-o zi vom sta şi noi ca ei.
Am vrut să mă laud şi să-i spun că mama mea e chiar acolo între oamenii aceia, dar ce-ar fi spus Vladimir?! Ce căutam eu atunci în ultimele rânduri cu gloata, cu bişniţarii? Cu un ochi eram pe pumnii lui Dimitri şi cu unul pe mama căreia îi vedeam neclar profilul şi neliniştea din el. Nu părea de loc relaxată.
Dimitri boxa chiar cu un negru din Brooklyn care se mişca bine, era foarte agil pentru unul de categoria grea şi era şi la el acasă. Dimitri ştia să încaseze, avea un cap tare, sovietic şi când credeai că s-a terminat cu el lansa câte-o lovitură neaşteptată cu dreapta, care făcea ca bustul americanului să se clatine ca o statuetă de abanos mişcată din greşeală. În repriza a şaptea, arcada lui Dimitri începu să sângereze şi arbitrul opri meciul de două ori. Bărbatul care stătea lângă mama se ridică în picioare şi începu să gesticuleze şi să strige ceva spre colţul lui Dimitri. Nu se auzea nimic în vacarmul acela însă aveam vederea bună şi puteam să citesc de pe buze că-i striga în ruseşte :
-Termină-l odată, termină-l!
După ce doctorul îi îngriji arcada şi arbitrul lăsă jocul se continue, Dimitri se întoarse în ring şi făcu exact ce i se spuse. Americanul atacă sigur pe el, îl băgă în corzi, însă dreapta lui Dimitri, ce dreaptă!, răsărită Dumnezeu ştie de unde, îi poposi în plină figură şi americanul se prăbuşi neaşteptat de parcă cineva îi trăsese pământul de sub picioare. A fost cel mai spectaculos KO pe care l-am văzut. Eram fericit că sunt rus, că sunt acolo şi că sunt prietenul lui Vladimir. Am sărit în sus amândoi şi ne-am îmbrăţişat, sub privirile înnebunite ale celor din jur. Bărbatul de lângă mama îşi ridică amândouă mâinile şi se bucură aproape normal, ca un om de rând, atâta doar că-şi ţinea pumnii mult prea încleştaţi.
Ciudat e că ceea ce îmi amintesc cel mai bine după atâţia ani nu e bucuria acelei victorii a lui Dimitri, ci mai ales faţa celui învins atât de neaşteptat. Mirarea şi tristeţea lui, amestecate cu firişoarele de sânge care i se prelingeau din nas şi din ochi. După ce asistasem la naşterea gemenilor din Klin, sângele nu mă mai impresiona prea tare, însă expresia acelui negru masiv mă mai urmăreşte încă. I-am cerut binoclul unuia de lângă noi şi l-am privit lung. Omului nu-i venea să creadă că i se întîmplase aşa ceva. Tocmai când era stăpân pe situaţie. Părea lovit în falcă direct de soartă. Într-un fel, îmi părea rău de el deşi, dac-aş fi putut schimba lucrurile nu aş fi schimbat nimic.
-Vitali, om m-am făcut! Am pariat pe Dimitri ceva biştari.
Vladimir vorbi apoi la celular cu bunicul lui într-o rusă destul de stricată. Mama stătea liniştită pe scaunul ei şi aştepta ca euforia să se potolească şi la un moment dat întoarse capul şi privi în direcţia mea. Nu ştiu de ce am crezut că-mi simţise privirea, că intuise că sunt acolo aşa că m-am ridicat în picioare şi i-am făcut cu mâna. Ea s-a ridicat şi s-a îmbrăţişat cu una din femeile care stătea în spatele ei.
-Cunoşti pe cineva între barosani? m-a întrebat Vladimir.
-Nu, nu cunosc pe nimeni…
-Acum trebuie să plec în Manhattan să-l văd pe bunicul. N-am încotro trebuie să-l ajut şi poate că mai târziu o să apară şi Dimitri acolo. Dacă vrei poţi să vii cu mine.