Eu eram un „alb curat”

La şcoală, până la urmă, m-am împrietenit tot cu băieţi de culoare, care erau aproape o treime, însă dintr-un motiv care încă îmi scăpa, păreau majoritari.

Pepe venea dintr-o familie de brazilieni mulatri în care niciunul dintre ai lui nu era nici alb nici negru. Pepe avea pe deasupra şi doi ochi albaştri, ca să mărească confuzia, dacă mai era vreuna. De fapt, ca în visul meu cu revoluţia, culorile erau atât de amestecate în oraşul acesta, încât te întrebai dacă nu cumva încetul cu încetul dai într-un fel de daltonism. De neuitat va rămâne faţa mamei atunci când i-am arătat poza de grup a clasei noastre. I-a căzut ca o cortină de catifea şi a exclamat:

– Vai, Vitali, dar sunteţi doar câţiva albi curaţi.

Se mira de parcă doar în momentul acela descoperise în ce lume trăim. Deci eu eram un „alb curat”, deşi culoarea asta îmi crea confuzii. Mai ales de când realizasem că străbunicul Ahmatov poate că fusese şi alb, şi roşu. Poza aceea a bătrânului din Manhattan mă ameţise inexplicabil. Era ca o ancoră din trecut care trecuse cu mine oceanul. Nu mai voiam să ştiu nimic de bătrânul rus care îmi lăsase două mesaje acasă că vrea să mă vadă. I se stricase iarăşi computerul. De când se răcise vremea Vladimir dispăruse de pe decul de lemn, ca şi Chuck, căutătorul de aur. Îmi petreceam multă vreme cu Pepe şi Vishnu, cu care simţeam că am ceva în comun. Ne înţelegeam din priviri şi asta conta mult pentru mine, care nu ştiam încă bine engleza şi tot ce se construise în jurul ei în această lume nouă. Plus că ei nu râdeau niciodată de mine, de stângăciile mele, aşa că nu mai era nevoie să-i sparg nimănui nasul. Plecam toţi trei de la unele ore care ne plictiseau, şi numărul lor creştea în fiecare lună. Plecam în Village sau în Washington Square, dacă vremea era frumoasă. Locul acela îmi rămăsese la suflet de când trecusem pe-acolo cu Masha. Stăteam pe câte-o bancă, fumam câte o ţigară şi priveam forfoteala din jur. Ne plăceau figurile pe care le vedeam acolo. Câinii care trăgeau după ei oameni ciudaţi care trebuiau scoşi la plimbare, studenţii relaxaţi mișunând peste tot cu cărţi groase sub braţ, pe care eram sigur că le poartă doar de formă. Pepe locuia la doi paşi şi când ştia că nu-i nimeni acasă la el ne invita în apartamentul lor unde creştea un şarpe boa. O dată pe săptămână asistam la înghiţitul şobolanului. Trebuie să spun c-o făceam doar de dragul lui, deoarece ritualul hrănirii şarpelui mă cam dezgusta. Cumpăra şobolanul viu de la un magazin care vindea mâncare pentru animalele de casă şi-i dădea drumul în camera lui. Şarpele îl simţea imediat şi de obicei îl înghesuia sub pat. Când reapărea, șobolanului i se mai vedea doar coada. Îl înghițea întreg, încetul cu încetul, după care nu mai trebuia să mănânce o săptămână. Pepe zicea că şi cu învăţatul nostru la şcoală lucrurile trebuie să fie asemănătoare. Doar că noi eram nişte şerpi care înghiţeau „şobolanul” tot mai rar. Uneori ieşeam cu şarpele în Washington Square. Pepe îl purta după gât şi eram şi noi băgaţi în seamă.

Apoi au apărut filmele porno pe care le procura Pepe. El şi Vişnu erau înnebuniţi după ele, aproape că le venea să se masturbeze. Eu nu mă bucuram de ele în aceeaşi măsură, aveam senzaţia tâmpită că asist la un sacrilegiu, la o profanare a ceea ce trebuie să rămână între un bărbat şi o femeie. M-aş fi uitat la ele, dar singur, doar eu şi cu mâna mea.

(sursa foto: commons.wikimedia.org)