Adrian Sângeorzan 
Se făcuse dintr-odată o linişte de necrezut în piaţa aceea. Îmi ţiuiau urechile de la atâtea explozii şi împuşcături, surzisem parcă brusc şi aveam senzaţia că asist la un film fără sonor. Auzeam doar gâfâiturile pe care le scoteam, care păreau că nu mai vin din piepturile noastre, ci de undeva dinafară. Pentru câteva secunde am avut chiar senzaţia că am ieşit din mine, din carapacea corpului meu şi priveam piaţa aceea detaşat, panoramic şi din toate unghiurile. Vehiculul blindat ambală motorul, vedeam fumul, dar nu-l auzeam. Căpitanul de la Infanteria Motorizată scosese capul pe uşă, urla la mine şi-mi făcea semn să mă grăbesc odată, ce naiba. Parcă nu mai auzeam nimic. Îmi venea să mă opresc şi să urinez liniştit cu toată nebunia aceea, de parcă aş fi fost la iarbă verde.
Cine ştie, poate că toate astea au fost doar senzaţii ulterioare care m-au ajuns din urmă după ce m-a lovit acel glonte care venea şi el din urmă şi pe care, iarăşi, nu-mi amintesc să-l fi auzit. Nici măcar nu-mi amintesc să-l fi simţit. Eram la doi paşi de maşina blindată şi am văzut cum farul din dreapta a fost făcut ţăndari de la acel glonte. Numai după aceea am simţit durerea din piept şi am înţeles că plumbul trecuse prima dată prin mine.
Sau poate că a fost morfina care mi-au făcut-o ca să nu mă mai zbat şi să nu-i mai împroşc cu sângele ce-l tuşeam.
De spitalul de campanie din Bagdad nu-mi amintesc prea bine, deoarece sedativele pe care mi le dădeau îşi făceau din plin efectul. Dormitam sau stăteam la pândă cu ochii închişi, un alt fel pândă, una în care aşteptam ca de după fiecare colţ să nu mai apară nimic. Fiecare respiraţie era un chin. M-au trecut pe morfină. La început mi-o pompau în piept printr-un tub care-mi intra în gât printr-o gaură pe care doctorii mi-o făcuseră sub mărul lui Adam. Nu mai respiram nici pe gură, nici pe nas, ci printr-un tub pe care, în delirul meu, îl vedeam venind direct din Rusia, ca o conductă de petrol prin care ai mei îmi pompau acum viaţă. Morfina mă făcea să văd toate cele întâmplate cu o detaşare care-mi convenea.
După ce m-au scos din sala de operaţii, unde reuşiseră să-mi oprească hemoragia, chirurgul care m-a văzut zilele următoare mi-a spus de câteva ori că sunt un mare norocos, pentru că glontele acela trecuse la câte un milimetru de nu mai ştiu câte artere, vene şi alte organe, unul mai vital decât altul.
– Hei, Marine, nu cred că degeaba te cheamă Vitali.
Mi-a repetat chestia asta de câteva ori, ca o găselniţă care-i plăcea la nebunie. Deci mă chema Vitali şi pentru că Dumnezeu pusese în ziua aceea un fel de protecţie pe funcţiile şi organele mele vitale. M-ar fi putut scuti şi de glontele acela de la sfârşit, dar nu-mi plăcea să-l acuz pe Dumnezeu, pentru că atunci când eşti atât de aproape de El ţi-e cam frică de puterea Lui.
– Ai un nume frumos, Marine – Vitali. Vitalitate. Cu puţin noroc, poate ai să scapi şi de războiul ăsta nenorocit. Eşti un erou, băiatule. Ziarele, televiziunea sunt pline de povestea ta, plus că unul din cei pe care i-ai terminat tu era mare şef Al Quaeda.
Am putut, în sfârşit, să mă gândesc la Bob, al cărui fiu avea să se nască fără tată. Într-o noapte, până să-mi facă o altă doză de morfină, am simţit acut şi puternic durerea din piept şi mai ales durerea acelui război în care intrasem cu toată fiinţa mea neghioabă. Am început să plâng, însă e greu să faci un lucru atât de simplu când respiri printr-o pompă.
A doua zi m-au vizitat doi colonei şi un general care m-au felicitat şi mi-au strâns călduros şi zdravăn mâna umflată.
– Dacă ai nevoie de ceva, spune, sergent Ahmatov. De ieri ai fost înaintat în grad. Marine, esti un adevărat erou american, mi-a spus generalul însuşi, salutându-mă.
Ce să le spun, ce să le cer, când eu nu puteam încă nici să vorbesc. M-au îngrijit bine şi după ce m-au „stabilizat” şi mi-au scos „sonda din Rusia”, cum ajunseseră să numească toţi tubul de traheostomie, m-au pus pe un avion militar plin cu răniţi şi m-am trezit în Germania, pe valea Moser-ului, într-un spital american, care nu apucase să fie încă desfiinţat.
Doamne, câtă verdeaţă au în Germania! Ploua zilnic, dar când ieşea soarele şi mă uitam pe fereastră mă umpleam de atâta verdeaţă. După deşertul din Utah, cel din California şi toată uscăciunea din Irak, parcă nimerisem în rai. Până şi perfuziile pe care mi le puneau în vene mi se păreau verzi. Cel puţin puteam să vorbesc din nou, deşi cam deliram de la febră şi de la calmante.
– Ce faci, soră Maribel, iarăşi îmi pui clorofilă în vene? În Bagdad mi-au pus o sondă de petrol în piept. A ajutat, până la urmă, ce să zic…
Asistenta Maribel era o fată plinuţă din Florida, gata să facă orice-i ceream. Plus că aveam noi doi ceva în comun. Ea se născuse în Cuba sub Castro, eu în Rusia comunistă şi ne simţeam fără voie puţin complici la toată istoria secretă şi nesecretă a acestei lumi în schimbare.
– Sunt antibiotice, mi amor. De astăzi, primeşti trei, pentru că uite, febra asta nu vrea să coboare. Te vreau acasă cât mai repede, mi amor, la iubiţica ta care trebuie să fie o frumuseţe. Sărăcuţa. O să se bată fetele pe tine la New York. Cred c-ai scăpat şi de război, eroul meu. Trebuie întâi să-ţi facem bine pieptuleţul, ca sa-ţi poată prindă generalii în el decoraţii.
Era la datorie tot timpul, mai ales atunci când apăreau televiziunea şi reporterii care m-au filmat din toate unghiurile, ca pe un exponat de muzeu. Mi-am adus aminte de jurnalul bunicii Ahmatova care leşinase de epuizare în muzeul din Cairo şi mă vedea printre toate figurinele acelea antice care luaseră chipul meu. Ceea ce încă ţin minte era că se uita la vârful nasului, ca să vadă dacă nu i se apropie moartea, aşa cum citise ea în nu ştiu ce Carte Egipteană a Morţii.
Una dintre scenele filmate în spital a fost repetată la nesfârşit la CNN şi BBC. În ea apărea şi Maribel, trecând prin cadru ca un înger binefăcător, cu un pas studiat de model, purtând plosca mea de urină în mână. Ne uitam prostiţi amândoi de parcă era vorba de altcineva.
– Ai auzit, Maribel, ce zic ăştia la televizor. Starea mea a devenit din „critică”, „stabilă”. Tu cum zici că sunt?
– Eşti pe drumul cel bun, mi amor.
Maribel mă spăla, mă curăţa, mă întorcea pe toate părţile cu un devotament de mamă, deşi sânii care mi-i proptea în piept când se apleca peste mine şi mirosul puternic de femeie nu aveau nimic matern. Nu mai simţisem de mult acel miros de femeie, care e mai tare ca toate antibioticele, înlătură visele urâte, întăreşte speranţa, curăţă aerul, stratul rarefiat de ozon şi te face să crezi că, dacă toată lumea asta ar fi pe mâna femeilor, poate n-ar mai fi războaie.
Până la urmă, am făcut un abces adânc în plămânul drept. Cei din Bagdad nu putuseră să-mi scoată un fragment metalic care avea să rămână rătăcit undeva între bronhiile şi organele mele vitale pentru tot restul vieţii. Mă topeam pe picioare de la o zi la alta, iar seara deliram de la febră.
Până la urmă au hotărât să mă transporte în ţară, unde aveau să mă opereze din nou. Maribel a stors lacrimi adevărate şi m-a sărutat pe amândoi obrajii şi chiar pe buzele care mi se uscaseră ca iasca.
