Adrian Sângeorzan 
Am plecat cu el pentru că ştiam că mama o să apară spre dimineaţă, iar Masha m-a anunţat că lucrează. Am întrebat-o de câteva ori ce lucrează şi, la un moment dat, mi-a răspuns într-o doară că „într-un loc unde a început să-şi folosească şi capul”. Pentru mine, un loc ca acela nu putea fi decât undeva în faţa unui computer, iar Masha începuse să ia de la mine lecţii pe un laptop care stătea nefolosit. Nu înţelegea nimic din maşina aceea. Mereu mă striga că ceva nu merge, că imbecilul de computer s-a blocat, că n-o ascultă şi era greu s-o fac să înţeleagă că o cutie ca asta face exact ceea ce-o pui să facă. Era convinsă că el, computerul, are o minte a lui şi face intenţionat anumite tâmpenii. Era tare înapoiată şi avea şi nişte unghii lungi care aterizau aiurea pe tastă.
Domnul Ivanov, deşi era foarte bătrân, pricepea mult mai mult dintr-un computer decât Masha. Nu mi-a fost niciodată clar dacă e bunicul sau străbunicul lui Vladimir. N-am văzut de mult un om atât de în vârstă şi mi se părea ciudat să-l văd cu mouse-ul în mână încercând să fixeze săgeata acolo unde trebuie.
-Iar a îngheţat ecranul. Naiba să-l ia!
-Lasă, bunicule, că-l reparăm. A câştigat Dimitri. Ne umplem de bani.
-Nu zău! E bine c-a câştigat, dar poate că era mai bine dacă pierdea. Mi-am dat eu seama pe mâinile cui a încăput. Dacă nu-l duce capul, ăia o să stoarcă tot ce se poate din el şi o să-i tragă un şut la urmă. Nu mai e ca pe vremuri, dar ce ştie el! Îi trebuie un alt agent, acum că s-a lansat. O să-l învăţ, o să-l învăţ… Hai să reparăm drăcia. Ştii, Vladimir, că m-am obişnuit cu el, cu Internetul? N-aş fi crezut. Tu cine eşti, copile?
-E nou venit din Moscova… îl cheamă Vitali…
-Da’ veniţi mulţi, nu glumă. Pare un fel de invazie. Cam târziu, cam târziu… aici jocurile sunt făcute… Ce mai e nou în Moscova?
-Nimic nou, domnule. Cum o ştiţi.
-N-o mai ştiu. Hai, reparaţi-mi calculatorul până merg la toaletă.
Casa bătrânului semăna cu cea a bunicului meu Ahmatov. Poze vechi, sepia, cu oameni care nu ştiu să zâmbească, obiecte ciudate, prăfuite, amintiri din vechea Rusie amestecate cu diplome americane şi trofee de baseball obţinute în California, Chicago, New York, pe care praful se aşeza ca la el acasă. Bătrânul stătea într-un scaun cu rotile din care se ridica când te aşteptai mai puţin şi umbla destul de vioi într-un baston. Ne-am chinuit amândoi să-i reparăm calculatorul, care se blocase. Domnul Ivanov îşi scria memoriile pe el şi era convins că era programat să se strice atunci când el atingea anumite subiecte mai delicate. Era un rus adevărat, pe care nici aproape un secol de America nu reuşise să-i schimbe credinţa că tot ce se întâmplă în lume e rezultatul unor conspiraţii. Computerul şi Internetul sunt cu siguranţă nişte unelte programate, parte din aceeaşi conspiraţie care mergea până sus la Microsoft, la Bill Gates însuşi şi, bineînțeles, dincolo de el, la toţi cei care trag sforile lumii. Doar Dumnezeu era scutit de bănuieli. Mă obseda o fotografie veche în care erau trei bărbaţi în uniforme. Nu mă pricepeam deloc la uniforme. Făceam ce făceam şi mă chioram la ea.
-Cel din mijloc e tatăl meu. A fost condamnat la moarte de două ori şi a scăpat.
-Ştiţi cine sunt ceilalţi doi, domnule?
-Nu le ştiu numele, însă tatăl meu zicea că unul din ei a fost un trădător.
-Care anume, domnule?
-Eram un copil, mai mic ca tine, de unde să ştiu? Nici măcar nu m-am născut în Rusia. De ce te interesează atâta poza aia. Am multe…
-Cel din stânga, domnule, cred că e străbunicul meu. Am o poză acasă cu el… seamănă leit. El a cucerit Kremlinul şi i l-a predat lui Lenin.
Bătrânului nu-i căzu de loc bine vestea pe care i-am dat-o.
-Păi, el o fi atunci! Tatăl meu a fost colonel la albi, băiete… Hm, hm…, pe vremea aceea se trecea uşor dintr-o tabără în alta… ia te uită! Ce ciudat, un copil ca tine să aibă rădăcinile atât de îndepărtate…
-Străbunicul meu a fost un erou, domnule, nu un trădător.
-Bine, bine. Tu n-ai nici o vină. Mai bine vezi ce-i cu blestematul ăsta de calculator. Fără el nu pot nici eu scormoni în trecut. Ce ciudat, nu? Uite, o să scriu despre întâmplarea asta. Hm, hm! Nişte suflete undeva cred că se zburlesc puţin…
Bătrânul era dintr-o dată stânjenit, morocănos, însă eu eram de-a dreptul jignit. Auzi colo, trădători în neamul meu…
Vladimir asista perplex la dialogul nostru şi deveni brusc agitat, neatent. Îl durea în cot de toată revoluţia rusă, de albii sau de roşii din fotografiile de pe pereţi.
– Nişte stafii, spuse Vladimir.
– Ce ştiţi voi! mormăi bătrânul. Ăştia au fost oameni, ofiţeri în carne şi oase. Stafiile n-au uniformă sau ideologie.
Vladimir a plecat la toaletă, unde a stat vreo jumătate de oră, şi m-a lăsat pe mine cu bătrânul, cu calculatorul şi cu o senzaţie stranie că mi se făcuse o mare nedreptate.
-Bravo! Văd că te pricepi la astea mai bine ca Vladimir. Mai bine concentrează-te să mi-l repari. Dă-o naibii de istorie, cea mai mare curvă, o să vezi şi tu… Dacă-mi mai moare drăcia, o să te chem să mă ajuţi. Ce zici? Te plătesc să ştii… şi dacă-ţi plac pozele, îţi mai arăt…
