Cine eşti şi ce cauţi pe lumea asta

După ce am fumat cu Pepe marijuana de câteva ori m-am simţit mult mai bine, dar nu am putut să scap de dorinţa de-a trece pe la bătrânul rus, să văd ce mai face. Mai ales că nici Vladimir nu mai dăduse nici un semn de viaţă. Îi ştiam adresa, aşa că într-o după masă, în loc să asist la înghiţirea şobolanului, am plecat să-l văd pe bătrân. Am sunat la uşă şi am aşteptat mult, atât cât aş fi putut fuma o ţigară întreagă, dacă aş fi avut una. Mă întorsesem să plec, însă i-am auzit paşii târându-se în spatele uşii.

– Cine-i? a întrebat el.

– Sunt Vitali, domnule. Băiatul care v-a reparat computerul.

– Astăzi nu e stricat.

N-am ştiut ce să mai zic. Îi auzeam respiraţia şuierătoare dincolo de uşă şi, la un moment dat, m-am întors să plec. Când am apăsat pe butonul liftului am auzit cum a început să descuie uşa încet. Trei încuietori, plus lanţul.

• Hai, vino înăuntru.

Am intrat încet şi privirea mi-a căzut direct pe puşca pe care o ţinea îndreptată spre mine Era o armă cu două ţevi care, dacă s-ar fi descărcat, m-ar fi făcut ciur. Bătrânul stătea în întuneric, aşezat în scaunul lui cu rotile, şi părea scos direct dintr-un film care se dau în noaptea de Haloween ca să sperie copiii. Dacă aş fi auzit bubuitura armei, scena dată cu încetinitorul ar fi fost cam aşa: eu, cu o gaură imensă în piept, aş fi fost proiectat direct în liftul care tocmai se deschisese, iar el, propulsat de reculul armei, ar fi rulat înapoi pe scaunul cu rotile şi ar fi zburat pe o fereastră.

– Hai, intră, ce mai stai!

A pus arma în spatele scaunului, de parcă ar fi pus-o într-un portbagaj.

– Iartă-mă de primire, băiete. Împrejurările s-au cam schimbat între timp. Asta e arma mea de vânătoare pe care-o am din tinereţe. Un Remington de cea mai bună calitate. Te rog să n-o atingi pentru că e încărcată. Să ştii că dacă îmi pare rău de ceva e c-am trimis cam multe căprioare pe lumea cealaltă cu ea. Doar de ele îmi pare rău.

Am mers în spatele lui până am ajuns în sufragerie, unde mirosea rău de tot a stătut şi a bătrâneţe. Din ziua aceea aveam să ţin bine minte cum miroase bătrâneţea. Are un miros rânced de muşchi de copaci care arată tot mai departe nordul plus ceva care te face să te gândeşti la cuvântul descompunere. Ţin bine minte fiecare senzaţie, fiecare gând din seara aceea, deoarece, pentru un motiv neînţeles de mine, mi s-a înfipt adânc în minte. Era ceva cu bătrânul, care mă speria dar mă şi atrăgea. Numele lui întreg era Iuri Vasili Ivanov, dar pentru mine a rămas un om fără nume.

– Hai, vino şi fă-ţi un ceai. Ceva tot e rău cu maşinăria pentru că nu mai pot tipări nimic. E bine c-ai venit.

Am mers direct la computer. Bănuiam unde putea fi greşeala care putea fi reparată în câteva secunde, însă nu m-am grăbit de loc.

– Am văzut articolul din ziar despre Dimitri…

– Dimitri? S-a terminat cu el. A ieşit ca să-mi cumpere mie mâncare de la chinezi din colţ şi dus a fost. Uite, acolo în hol stau încă bagajele lui. Urma să plece direct la aeroport în seara aceea şi de-acolo în Europa. Încasase toţi banii şi credea c-o să scape prostul. Nu m-a ascultat…

– Unde credeţi că e?

– Sunt câteva variante, dar nu multe. Când murim, ajungem cu toţii sau la stânga sau la dreapta. Poate că înţelegi ce vreau să spun? Dacă te gândeşti la corpul lui, atunci sunt mai multe posibilităţi… o cadă cu acid sulfuric sau e într-una dintre clădirile astea noi ce se construiesc peste tot. Te pot turna într-o bucată de beton pentru eternitate… asta făceau vechii mafioţi care erau băgaţi în construcţii… sau undeva pe fundul oceanului. Dumnezeu ştie unde zace.

– Şi Vladimir?

– Alt nebun. E în California, la reabilitare. A venit tatăl lui şi l-a luat. Păcat de ei, mare păcat. Aveau stofă bună amândoi. Să te fereşti de bani şi de droguri, băiete. M-a privit apoi cu mare atenţie ca şi cum m-ar fi văzut prima oară şi a spus:

– Ai mai crescut şi ai o altă expresie pe faţă. E o vârstă periculoasă, ai grijă…

– De ce ar trebui să am grijă?…­

– În primul rând de tine însuţi. Până afli cine eşti şi ce cauţi pe lumea asta.

– Şi cum am să aflu cine sunt…?

Bătrânul s-a scărpinat în cap şi părea să regrete că aruncase ultimele cuvinte. Nu se aşteptase ca ele să încolţească în mintea mea sub forma unor întrebări adevărate. Pentru că ele îmi umblau oricum prin minte, ca nişte strigoi.

– Nu ştiu, băiete, cum vei afla. Cel mai important e că te întrebi… majoritatea oamenilor nu-şi pun întrebări de nici un fel. Se uită la mine lung şi spuse ca să schimbe vorba:Văd că nu mai porţi la gât cruciuliţă.

– Mama zice că aici la New York nu-i bine să-ţi ţii Dumnezeii la vedere…

– Da’ ce, crezi că sunt mai mulţi Dumnezei?

– Eu nu cred nimic, domnule…

– Şi bine faci. Puneţi deocamdată întrebări şi nu căuta răspunsuri. Dacă ai nevoie de-o părere, treci la mine la un ceai. Îţi mulţumesc c-ai venit.

Din trei mişcări i-am reparat instalaţia, apoi bătrânul m-a condus la uşă, pe care-a deschis-o încet cu puşca în mână, cu degetul pe trăgaci. În hol era valiza lui Dimitri care-şi aştepta în zadar stăpânul.    (va urma)  

(sursa foto: balkan.auction/ro)