Adrian Sângeorzan 
Ce naiba s-a întâmplat cu mine în seara aceea habar nu am nici în ziua de azi. Se pare că mintea mea aflată în plină creştere stătea de mult în cumpănă, ca un drob de sare pus aiurea de însuşi Dumnezeu la marginea nebuniei.
În noaptea aceea ceva s-a dezechilibrat, s-a răsturnat de pe etajera pe care eu creşteam aparent liniştit. Vladimir zăcea pe o canapea ca o legumă, iar eu nu mai aveam ce căuta acolo. Bătrânul s-a ridicat şi mi-a dat douăzeci de dolari. I-am refuzat în numele străbunicului Ahmatov, care putea să fie sau să nu fie el cel care l-a trădat pe tatăl acestui bătrân ciudat. Aproape că m-a forţat să iau banii.
-Ia-i, hai, ia-i. Fără bani eşti mai pierdut în ţara asta decât un orb în deşert. Dimitri nu vrea să dea nişte bani ce nu i se cuvin în întregime, iar tu nu vrei să primeşti nişte bani munciţi. Nu înţelegeţi niciunul ce se întâmplă aici. E o ţară grea, copii.
Am plecat cu un gol mare în burtă, loc în care ştiam că se duce mâncarea şi nu plumbul şi zgura gândurilor mele. Credeam că sufletul nu sălăşuieşte în zona stomacului, însă nimeni nu-mi spusese vreodată unde e locul lui, iar golul dureros care mi se deschisese în burtă era ca o prăpastie în care căzusem.
Mi-am recapitulat în cap, pentru că e clar că numai cu el se putea gândi, situaţia mea de până atunci. Adică mi-am făcut primul inventar serios al măruntei şi scurtei mele vieţi, cu o luciditate care era total anormală pentru un puşti de cincisprezece ani: Sunt Vitali Ahmatov un copil rus corcit, care a ajuns în New York, oraşul visurilor sale şi în care, în loc să mă simt bine, mă simt ca peştele pe uscat. Ce se întâmplă cu mine, de fapt? Ce e de făcut? De ce am în mine neliniştea asta, golul ăsta care creşte de la o zi la alta şi care nu poate fi umplut cu nimic. De ce mă dă peste cap un asemenea fleac, legat de un străbunic de-al meu cu care nu am mare lucru în comun. Lucrul care m-a răvăşit cel mai mult a fost acela că nu mă mai simţeam complet stăpân pe gândurile mele. Ştiam că oamenii pot şi înnebuni şi îmi era teamă că cineva sau ceva are acces pe ascuns la ele şi poate să-mi deturneze şi manipuleze gândurile şi acţiunile. Nici o clipă nu m-am gândit la Dumnezeu.
Am ajuns acasă unde, aşa cum bănuiam, nu era nimeni şi mi-am propus să dorm îndelung aşa cum mai dormisem eu de câteva ori în viaţă. Somnul acela care mă proteja. A fost ultimul somn narcoleptic care mi-a reuşit şi am zăcut în el vreo trei zile.
