Adrian Sângeorzan 
Urma Paştele şi au decis cu toţii să nu mai scoată o vorbă despre blocul dărâmat, terorişti, pericolul de-a fi aruncaţi în aer în vreun metrou, eterna lipsă de bani, sau orice alt subiect care le-ar fi putut încreţi frunţile. Mătuşa Anastasia era o fire optimistă care, după ce făcuse cu succes faţă comunismului, părea hotărâtă a nu se lăsa deloc intimidată de perioada tulbure de tranziţie prin care treceam.
Hotărâse să ignore până şi burta în creştere a Daşei, singura ei vecină, care deşi avea casa la doi paşi părea să trăiască mai mult în casa Anastasiei. Şi burta ei de gravidă în ultimul hal părea tot un simptom supărător, dar trecător, al tranziţiei. Între cele două case era un gard aproape dărâmat. Cineva improvizase de curând o portiţă în el şi iarba nu mai creştea pe noua potecă formată. Era o legătură, un fel de înţelegere ciudată între cele două femei. Dașa, care trăia singură, continua să predea fizică şi matematică la o şcoală din Klin. Era tipul de femeie pe care nimeni n-o întreabă ce mai face, ce vârstă are, de ce nu se mărită, pentru că trecuse de mult de faza în care mai putea stârni cât de cât întrebări oamenilor. Ai mei o ştiau de mică, o clasificaseră de mult ca un caz fără speranţă şi când o văzuseră cu burta la gură rămaseră la fel de uimiţi, ca şi cum ar fi dat dintr-o dată peste una din minunile lumii şi-ale vieţii.
– Dașa, Dașa, şi cine-i fericitul tată? Tamara şi mama îi pipăiau burta ca să se convingă că n-are ascunsă acolo o pernă sau ceva de care ele ca femei nu auziseră încă.
– Nu-i nici un tată la mijloc…
– O imităm cumva pe fecioara Maria? încercă Serghei, care se miră mai cu măsură alegând un moment când urechile mătuşii Anastasia erau departe.
– Există în Moscova bănci de spermă.
– Bănci care operează cu spermă? Serghei se încruntă ca o stafidă şi nu ştia dacă Dașa îşi bate sau nu joc de el.
– Exact. Poţi să încerci şi tu să donezi, Serghei. Un ban cinstit…
Lui Serghei i se întunecă mintea, i se vedeau bine norii trecându-i peste frunte pentru că el era clar tipul de bărbat care nu putea asocia burta gravidă a unei femei decât cu un bărbat păros şi beat încălecând-o.
– Îţi arăt totul pe Internet Serghei, i-am spus eu. Am colegi care de-abia aşteptă să treacă de vârsta în care pot să-şi doneze produsele pe cash. Vania, un coleg, plănuieşte să-şi vândă un rinichi în America. Are trei.
Ce era clar până şi pentru mine era că burta Dașei era mult prea mare. Când apărea, casa devenea prea strâmtă dintr-o dată.
– Spuneţi-i şi voi să meargă la un doctor să-şi facă măcar o ecografie, să ştie dacă-i băiat sau fată. Habar n-are când trebuie să nască. Stă şi se uită prostită cum îi creşte burta, spuse mătuşa Anastasia. Ba mai şi zice că-i place atât de mult să fie gravidă, încât vrea să rămână aşa cât poate mai mult.
– Nu că mi-ar plăcea să am o burtă atât de mare, mătuşo, dar simt că nu e loc pe lumea asta mai sigur ca pântecul meu.
Pe toţi ne mira grija mătuşii pentru Dașa. O trata ca şi cum ar fi făcut parte din familie. Când se apropie ziua de Paşte, mătuşa n-o lăsă le ajute la făcutul cozonacilor şi al prăjiturilor decât atunci când trebuiră să fie pudrate cu zahăr praf. Dașa se îngrăşase, devenise păroasă şi zahărul i se aşeză pe începutul de mustaţă şi pe părul mâinilor. Parcă încărunţise dintr-o dată. Era o femeie bună, dar cam urâtă, iar eu credeam povestea cu banca de spermă, pentru că nu-mi puteam imagina un bărbat care să se fi culcat cu ea. A doua zi după explozia din Lianozovo, copiii au huiduit-o la intrarea în clasă, aşa gravidă cum era. Era originară din Batumi.
– A trebuit să urlu la ei şi să le spun de zece ori că nu sunt musulmană, povestea Dașa. Unul mi-a cerut să spun „Tatăl nostru” şi să-mi fac cruce ca să vadă cum mi-o fac. Bine, le-am spus, vreţi oră de religie în loc de fizică, haideţi să facem puţină religie. M-am plimbat printre rânduri cu burta asta mare şi i-am pus pe toţi să pună mâna pe ea. Le era frică. Copii mai mici ca Vitali. I-am întrebat ce simt, ce cred ei că e acolo înăuntru. Un musulman sau un creştin. Avem unul mai retardat în clasă care m-a înconjurat cu braţele şi şi-a pus urechea pe burtă. L-am lăsat.
-Ei, ce credeţi copii? Ce auzi, Gari, acolo?
-E gălăgie mare înăuntru doamnă, parcă ar trece trenul. Au râs şi m-au lăsat în pace. Au înebunit cu toţii de când cu cecenii.
În ultimii ani am fost întotdeauna la Înviere. Erau cu fiecare an tot mai mulţi credincioşi. Adevărul e că Paştele e sărbătoarea mea preferată şi-i cunosc bine semnificaţia. Ne-am îmbrăcat frumos cu toţii şi înainte de miezul nopţii ne-am înghesuit în maşina lui Serghei şi ne-am dus la biserica din Klin. Dașa urma să ne aştepte acasă cu mâncarea caldă şi cu ouăle roşii proaspăt vopsite. O mulţime mare aştepta în curtea vechii catedrale cu lumânări neaprinse în mână. Ploaia se oprise brusc şi ieşise luna, după ce turnase continuu două zile. Câteva bătrâne lângă noi fremătau spunând că ăsta-i poate un mic miracol. Unul adevărat, nu ca acele înseninări bruşte care se produceau la Moscova pe vremuri înaintea paradelor din timpul comuniştilor. Adulţii încă vorbeau de cum reuşeau înainte să împrăştie ştiinţific norii atunci când aveau nevoie, cum puteau oamenii de ştiinţă sovietici să schimbe vremea pe glob după cum voia Kremlinul. Serghei vorbea cu nostalgie despre vremurile bune când noi ruşii eram cineva şi declanşam în fiecare an un război meteorologic de le tremura fundul americanilor.
– Crezi că toate tornadele şi uraganele alea din Florida sunt întâmplătoare? Crezi că gheţarii ăia se topesc de la stratul de ozon? Prostii. Tot mai avem noi ceva forţă rămasă, ceva arsenal ascuns, oameni de ştiinţă care tac şi fac. În nici un caz să nu vă mutaţi în Florida. (va urma)
