Când s-a lăsat tăcerea prea apăsător

În Klin, în aceea noapte de Înviere, eram su siguranţă în afara oricărui pericol. Serghei şi cu mine stăteam cu mâinile împreunate, cu cruciuliţele scoase la vedere şi păream mai pioşi decât ceilalţi. Se lăsase frigul. Când cântau „Cristos a înviat” le ieşeau aburi din gură. Îmi plăcea să cred în Învierea Lui, dar mai ales în cea a oamenilor care au murit. Aveam şi eu morţii mei. Tata, deşi era evreu, se va întoarce înapoi la viaţă chiar prin aeroportul Șeremetievo, iar Tania va purta pe ea tricoul din New York. Sânii ei vor fi crescut între timp cu mult mai mari. E bine să poţi să crezi. Mi-a venit să plâng şi am început să sughiţ în salve exact când preoţii spuneau „Cristos a înviat” iar noi trebuia să răspundem că „Adevărat a-înviat”. Focul lumânărilor a ajuns la noi repede şi, după ce am înconjurat biserica şi ne-a curs la toţi ceară pe haine, mătuşa Anastasia a făcut rost fără să stea la coadă de nişte apă sfinţită şi ne-am repezit îngheţaţi la maşină. Ca de obicei, eu urma să ţin lumânarea aprinsă până acasă. Eram purtătorul luminii, ziceau ei. Până acasă lumânarea era să se stingă de două ori şi toţi ne-am speriat pentru că n-ar fi fost un semn bun să se stingă.

Când am ajuns acasă, Dasha ţinea un prosop de bucătărie între dinţi şi se chinuia să nu urle. Stătea ghemuită şi curăţa de pe podea o apă care părea să nu provină din sistemul de canalizare. I se scurgea direct dintre picioare.

-Dumnezeule, că naşte! strigă mătuşa. Serghei dă fuga la un telefon şi cheamă ambulaţa. Chiar în noaptea de Paşte…

Dasha scoase apoi un urlet deloc omenesc şi am văzut cum i se umflau venele de pe frunte şi începeau să-i iasă ochii din cap. Eram cu toţii paralizaţi. Serghei a luat-o la fugă în stradă să caute un telefon. Era greu de crezut că nici unul dintre noi nu avea încă un telefon celular care să funcţioneze. Era trecut de miezul nopţii şi, pentru ca situaţia să fie şi mai dramatică, se opri curentul electric, aşa cum se întâmplă la ţară de multe ori. Telefoanele din casă nu mergeau. Au aprins lămpile cu gaz, veşnic gata să funcţioneze, lumânările şi două lanterne care ţinteau pe faţa trasfigurată a Dashei. Mama Nadia fusese soră medicală după terminarea liceului timp de vreo patru luni, plus că mă născuse pe mine, aşa că, vrând-nevrând trebui să ia situaţia în mână. O duseră pe Dasha în dormitorul de vizavi aproape târând-o. În urma ei, continua să curgă apă, o apă rozulie, amestecată cu sânge. Ştiam de la biologie că suntem jumătate formaţi din apă, dar nu-mi imaginam că femeile gravide pot să aibă între picioare un adevărat izvor ascuns. Mi-am pus căştile pe urechi şi am dat tare muzica. Au lăsat uşa deschisă şi am văzut bine totul. Dasha se scremea de parcă era pe toaletă, lovită de cea mai groaznică constipaţie, iar celelalte femei se agitau degeaba în jurul ei, ţinând-o de mână. Mătuşa Anastasia părea cea mai speriată.

-Iese, iese ceva din mine, urla Dasha speriată, de parcă n-ar fi bănuit ce putea să iasă din burta ei. Am dat muzica mai tare în căşti ca să n-o aud însă vedeam totul. Nu ştiu de ce am stat acolo nemişcat, aproape paralizat de expresia de suferinţă a Dashei care devenise dintr-o dată un fel de animal. Între două melodii, când se făcu linişte în capul meu, am auzit un zgomot ca de peşte care se zbate în năvod, iar apoi plânsul ascuţit al copilului care tocmai aterizase în lumea asta.

-Ai un băiat, Dashenka, auzi, Dashenka?, un băiat.

M-am apropiat şi l-am văzut acolo zbătându-se între perne şi picioarele Dashei. Mama l-a luat într-un prosop şi l-a pus Dashei peste burta care nu prea scăzuse. I-au legat cordonul acela care mergea înapoi între picioarele Dashei cu nişte aţă pe care o traseră direct din maşina de cusut a mătuşii. L-au tăiat şi au desprins copilul de ea ca pe un măr de copac. S-a făcut linişte şi nu se auzeau decât scâncetele nou-născutului care tuşi, sughiţă ca un om mare, după care începu să plângă neomenesc. Nimeni nu l-a observat pe Serghei care leşinase în spatele meu atunci când intrase înăuntru. Am încercat să-l ridic, însă am alunecat pe apa Dashei şi am căzut peste el. Ne-am ridicat cu greu amândoi.

-Gata, Dashenka, ai scăpat fetiţo! Mai e placenta care trebuie să iasă şi putem să ne aşezăm la masă. Mama părea stăpână pe situaţie şi mândră de ea.

-Hai, fetiţo, mai screme-te puţin că pierzi sânge. Puţin şi-ai scăpat.

Dasha asculta orbeşte de mama. Trase adânc aer în piept şi-n locul acelei placente, care habar n-aveam ce era, scuipă afară din ea, ca pe un sâmbure de cireaşă, un alt băiat care se puse pe urlat de cum dădu de aer. Serghei leşină a doua oară, iar eu am decis că nu-i bine să mai stau acolo şi am ieşit în stradă să iau aer. Mi-am aprins o ţigară Salem, şterpelită din poşeta mamei, şi am făcut câţiva paşi spre şirul de case care ducea spre Klin. Prin ferestre se vedeau oameni stând la lumina lumânărilor, deasupra meselor încărcate cu mâncare. Dincolo de case, se întindea câmpul gol, un gol negru şi adânc cu care nu eram obişnuit. În curţi, lătrau câinii, provocându-se unii pe alţii ca nişte prizioneri iritaţi care nu fuseseră invitați la tot acest ospăţ al Paştelui. Speram să stăm cât mai puţin la ţară.

Când m-am întors acasă, toate păreau intrate într-o altă ordine, dar într-o ordine, oricum. Toţi erau calmi, chiar fericiţi. Dasha, după al doilea copil, se opri din aruncat afară nou născuţi neaşteptaţi, elimină o placentă uriaşă şi stătea liniştită în vârful patului cu băieţii în braţe. Era fericită, cam grasă şi goală de la brâu în sus şi fiecare geamăn sugea dintr-un sân. Avea un piept enorm, iar cei doi copii se liniştiseră şi păreau ataşaţi de sânii ei ca două fructe care crescuseră direct de-acolo. Serghei îşi revenise şi supsese o jumătate de sticlă de vodcă. Avea pe faţă o expresie cum nu prea vedeai la bărbaţi. Femeile curăţaseră deja toată mizeria acelei faceri neaşteptate şi ştergeau podelele. Oglinda era stropită cu sânge şi avea să rămână aşa. Venirea pe lume pare o furtună a sorţii cu apă multă, tunete şi fulgere, după care iese soarele, totul se uită şi câţiva ies mai mulţi la numărătoare. Uitaseră cu toţii de mine. Stăteam şi mă uitam prostit la imaginea Dashei cu gemenii şi mă gândeam că puteau fi parte dintr-un tablou din Galeria Tretiakov, unde tocmai ne duseseră cu şcoala.

-Dashenka, ajunge cât le-ai dat. Hai, pune-ţi ceva pe tine şi vino şi tu la masă.

Ne-am aşezat în jurul mesei şi am ciocnit ouă roşii, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Al meu a fost cel mai tare şi am câştigat banii puşi sub vasul cu ouă de către mătuşa Anastasia. Îmi înmânase un ou care ştiam că era de lemn.

-Ce nume o să le dai? am întrebat-o pe Dasha care mânca lacomă şi nu se sfia nici să guste câte puţin din vodcă.

-Habar n-am, deocamdată. Ce zici, Anastasia?

-O să ne batem mâine capul cu asta. Dasha părea o statuie vorbitoare şi mâncăcioasă a victoriei însăşi.

-Toţi îmi spuneau că-i fată. Eu am ştiut că-i băiat. Dar doi deodată! Dumnezeule, ce noroc pe capul meu.

-Lasă, Dasha, c-o să ne descurcăm cumva. Unde creşte unul, cresc şi doi.

Era un dialog aparte între ele, iar noi ne uitam neştiind ce să credem. Mie mi se părea normal ca două femei singure, care aveau şi casele lipite una de alta, să se ajute.

Când s-a lăsat tăcerea prea apăsător am ridicat eu paharul jumătate umplut cu bere şi le-am urat un „Cristos a înviat”. Au răspuns pe rând. (va urma)

(sursa foto: tion.ro)