Adrian Sângeorzan 
Când Vladimir s-a întors era alt om. Domnul Ivanov l-a împuns cu bastonul în piept, apoi i-a ciocănit cu degetul capul, ca pe un pepene necopt.
– Măi băiatule, măi băiatule! Într-o zi, căpățâna ta n-o să mai reziste.
Între timp, computerul şi-a dat drumul şi pe ecran a apărut un material despre cancerul de prostată de care bătrânul suferea de mulţi ani.
-Cancerul e boala lumii acum. Din fericire se poate trăi binişor cu el. Cu drogurile poţi să te cureţi de la o zi la alta…
S-a lăsat o linişte grea. Bătrânul s-a dus la bucătărie unde şi-a pus de un ceai. Avea şi o pisică neagră, mare şi grasă, care se ţinea după el tot timpul ca o prevestire.
-Vreţi şi voi un ceai, copii? Nu-i obicei mai sănătos decât băutul ceaiului, credeţi-mă. Ruşii l-au importat de la englezi, dar l-au dus mult mai departe.
Vladimir îmi făcea semne că vrea să plecăm, ca şi cum eu l-aş fi ţinut acolo. Adevărul era că bătrânul mă atrăgea ca un vrăjitor. Nu părea un vrăjitor tocmai rău.
– Pe vremuri se murea de cu totul alte boli. În timpul revoluţiei a fost un fel de gripă care a secerat milioane în toată lumea. Mai multe decât războiul. În Rusia îi spuneau „mama zace, tata tace”. Ăla care tăcea era deja mort. Apoi a fost un fel de „colită”, aşa îi spunea aristocrația rusă holerei. Nu-i ierta nici pe ei. Se ridica câte o doamnă de la masă, mă scuzaţi că mă deranjează stomacul şi dusă era… Acum sunt cancerul şi drogurile… Plus religiile… De unde ai cruciuliţa aceea?
-De la bunica.
-E bine c-au început să vină din Rusia şi creştini..
-Eu sunt doar jumătate creştin…
-Aha… Mai bine pentru tine… nu-mi spune care-i cealaltă jumătate…
S-a lăsat iarăşi tăcerea şi prin ea am putut auzi cum bătrânului îi foşnesc câteva gânduri şi apoi geamătul computerului care intră din nou într-un leşin electronic. Bătrânul îi dădea comenzi aiurea, eram sigur. Probabil că încerca să „scormonească” prea adânc în trecut. Au şi calculatoarele limitele lor. M-am reapucat de el, deoarece Vladimir adormise pe-o canapea. Cred că dormea, deşi pisica era de altă părere pentru că se zburlise toată şi fugi speriată după ce se se urcă pe el. Între timp, eu încercam tot felul de trucuri pe tastă şi simţeam din spate respiraţia greoaie a bătrânului care dădu jos de pe perete poza cu probabila trădare şi-o privea lung.
-Dacă vrei poţi s-o iei.
-Vă mulţumesc, domnule. Vreau s-o scanez şi să-i trimit o copie bunicului. Vreau să fiu sigur că…
-N-o să fi niciodată sigur când e vorba de Rusia… Cum îţi place în America?
-Cred că-mi place, domnule… nu sunt sigur…
-Păi să-ţi placă. Aici e bine să fii sigur…
Între timp, intră Dimitri. Avea un ochi umflat, era ţanţos şi bine îmbrăcat, însă nu avea de loc aerul unui campion care tocmai învinsese pentru că avea ceva şi de învins în el. Cearcănele, cred, şi nasturii de la cămaşă închişi strâmb.
-Să trăieşti, bunicule! Am reuşit, ce zici? Îl îmbrăţisă pe bătrân şi-l ridică în aer ca pe o jucărie stricată.
-Cât te plătesc?
-Mult. Problema e că am cu ei o înţelegere proastă. Uite aici cecul, e mare, ce zici? Numai că trebuie să le dau lor mult mai mult de jumătate. Nasol, nu-i aşa? Nu-i drept de loc. Mâine am să le trimit prin Vladimir doar douăzeci la sută şi-o şterg în Europa.
-Să nu faci asta. Nu glumi cu ei, Dimitri. Sunt la fel de răi ca cei din Moscova.
-Mă descurc eu!
După ce pe ecran a apărut din nou cancerul de prostată al bătrânului m-am ridicat să plec. Nu înainte de-a scana poza aceea care mă obseda mult mai mult decât ar fi trebuit. Mi-am făcut o copie. (va urma)
