Camera cu covor persan

A doua zi a trebuit să le explic celor de acasă că am un comision de făcut şi că voi pleca apoi direct la aeroport cu o limuzină. Bunica şi Serghei s-au simţit jigniţi şi frustraţi, deoarece pentru ei a aştepta sau a conduce pe cineva la aeroport sau la gară era una dintre marile lor bucurii. M-a luat aceeaşi limuzină neagră şi iată-mă din nou în faţa lui Gari care mă aştepta în salonul plin de tablouri. În faţa mea era punguţa cu diamante şi un pahar cu apă. Am gustat apa.

– Aş vrea nişte apă minerală. Apa asta de chiuvetă are prea mult clor.

Gari m-a privit atent pentru prima dată, ridicând uşor o sprânceană care părea un fel de cortină secretă pentru a ascunde privirile lui cele mai ascuţite. A apăsat un buton al interfonului şi apăru una din gorilele lui.

– Adu o sticlă cu apă minerală, comandă el. San Pelegrino e bună?

– E bună, i-am răspuns eu sec.

Când omul apăru cu sticla pe tavă n-am mai aşteptat s-o deschidă. Am luat-o şi i-am smuls capacul cu dinţii, aşa cum mă învăţaseră golanii din Lianozovo să deschid sticlele de bere. Am deschis punga cu diamante şi l-am luat pe cel mai mare. L-am înghiţit dintr-o mişcare, aşa cum înghiţeam pastilele acelea mari de Vitamina C, când eram răcit. Doar că un diamant îţi merge cu totul altfel pe gâtlej. Sunt grele şi te zgârie nu atât colţurile lor şlefuite, cât milioanele care ştii că zac în ele.  Îl priveam pe Gari drept în ochi, în timp ce în burta mea dispăreau câte două-trei diamante deodată. În total, douăzeci de pietre preţioase pe care cei doi încercau să le inventarieze în timp ce eu mi le aruncam în gură ca pe nişte stafide. La sfârşit, am întors punga pe dos ca să fiu sigur că nu mi-a scăpat niciunul. Am dat apoi pe gât restul de apă direct din sticlă. Gari părea impresionat.

– Bravo. Eşti un înghiţitor pe cinste. Avionul tău pleacă în trei ore. Sper să te revăd curând. Salutări mamei tale.

Tot drumul am avut crampe şi în avion am mâncat puţin ca să nu-mi tulbur prea tare maţele care încercau în zadar să digereze cea mai dură creaţie a pământului. După ce-ţi ajung în burtă, parcă încep să-ţi dospească şi să se umfle ca un aluat de piatră. Cele câteva milioane de dolari se plimbau încet şi la vale prin mine, iar eu trebuia să le dau afară doar după sosirea în New York. Nu am fost deloc la toaletă, deşi aş fi avut nevoie. Maţele au început să-mi chiorăie atât de tare, încât doamna de lângă mine la auzea cu tot zgomotul de la motoare.

– De ce nu mănânci nimic, băiete? Au o mâncare ca la restaurant, îmi spuse plescăind din gură.

Crampele s-au înteţit deasupra Groenlandei şi a început să mi se facă frică că o să dau într-o încurcătură de maţe. Una din alea pentru care salvarea te duce la spital să te opereze. Ar fi fost un dezastru. Ce surpriză ar fi fost pe chirurgul acela, care s-ar fi îmbogăţit peste noapte!

Am încercat să dorm şi, pentru scurt timp, am intrat într-un început de vis în care Misha Korbatov şi doctorul Shifrin se chinuiau să mă lege de una dintre mesele de consultaţie din cabinetul lui din Brighton Beach. Eu mă zbăteam şi le rugam pe Masha şi pe mama, care erau îmbrăcate ca asistentele din spitale, să nu mă lase.

– O să-ţi facă anestezie, Vitali, nu te speria, spunea Masha.

După ce m-au legat a apărut doctorul Shifrin. Era îmbrăcat ca un chirurg din sălile de operaţie, cu masca pe figură, iar în mână ţinea un cuţit lung de bucătărie.

– O să le scoatem cu grijă, nu-ţi fă probleme…

M-am trezit îngrozit şi restul drumului m-am uitat la filme sau la aisbergurile care începuseră să apară în oceanul de dedesubt. Nu puteam să nu mă gândesc la ce port în mine şi mă simţeam bogat într-un mod ciudat, aşa cum trebuie să se simtă o comoară plină cu diamante şi căcat.

La aeroportul Kennedy mă aşteptau mama şi Misha Korbatov însuşi. Devenisem o persoană preţioasă dintr-o dată. Limuzina nu ne-a dus în Brighton Beach, ci în Staten Island, unde Misha îşi avea una din rezidenţele lui. O casă mare, cocoţată pe un deal de piatră, cu porţi de fier automate şi câini de pază ca la Moscova.

– Ţi-e foame, Vitali? m-a întrebat mama. Acum poţi să mănânci.

– Vreau mâncare chinezească, le-am spus. General Tzo chicken.

Era mâncarea mea preferată, cel puţin până la povestea cu diamantele. Până a venit comanda, Domnul Misha mi-a dat să beau un lichid lăptos care avea un gust ciudat. Am mâncat şi apoi au început crampele şi senzaţia că în burta mea e o întreagă mină de diamante în care cei şapte pitici sapă din greu. M-au condus într-o cameră din subsol unde, în mijloc, trona o găleată mare de aluminiu. Cineva pusese peste gura ei un capac real de toaletă ca să-mi facă treaba mai uşoară. Mama mi-a spus mieros:

– Misha ţi-a dat un purgativ ca să le elimini mai repede. Cheamă-ne când crezi că eşti gata.

 A fost mult mai greu cu datul lor afară. Am stat pe găleată cu pantalonii traşi aproape o oră. Din când în când, Korbatov însuşi intra în acea cameră, transformată în căcătoare de diamante, adulmeca aerul să vadă dacă miroase ceva, ca şi cum ar fi fost un expert în a mirosi rahat cu diamante.

– Încă nimic? Hai, scremete puţin, ce naiba. Sper că nu te-ai cufurit în avion…

Am început să mă îngrijorez pentru că nu se întâmpla nimic. Dacă dispăruseră miraculos în burta mea găsind o altă cale? La un moment dat, le-am simţit coborând cu viteză pe-acolo pe unde trebuia, unul după altul, cu zgomote şi crampe care mă îndoiau peste găleata aceea. Auzeam diamantele cum loveau tabla găleţii. Am stat destul de mult acolo. Era o cameră goală care avea doar un covor persan cu modele pe care le-am învăţat pe de rost, neavând la ce altceva să mă uit. Mi se păreau cumva cunoscute. A apărut Misha Korbatov cu Piotr, şoferul. Piotr avea mănuşi de plastic, iar Misha şi-a pus o batistă la nas.

– Ptiu, pute al dracului mâncarea asta chinezească! Diamantele în schimb miros cum trebuie, spuse el.

Piotr scotea glorios pietrele strălucitoare, una câte una, părând să ignore mormanul meu de rahat, ca şi cum rahatul ar fi fost locul cel mai normal în care poţi găsi diamante.

După ce şi-au recuperat întreaga comoară, am plecat acasă în Brighton Beach. Îmi îndeplinisem cu onoare misiunea. Mama era afectuoasă şi mândră de mine şi pe drum m-a pus să-i povestesc despre cei din Moscova şi Klin. Ajunşi acasă, am mers direct la sacoul meu de gală şi am scos din buzunar poza cu Dimitri desfigurat. Zăcea mort exact pe covorul din camera în care eu dădusem afară din mine diamante.

(sursa foto: unpret.ro)