Adrian Sângeorzan 
Într-o seară l-am convins cu greu pe Vladi să mergem până la bătrânul Ivanov, care îmi lăsa din când în când câte un mesaj pe celular, din care reieşea nu atât că ar avea nevoie de reparaţii la computer, cât mai ales de informaţii despre Vladi, care nu-i mai dădea nici un semn de viaţă.
Bătrânul parcă întinerise şi, la vârsta lui, părea rezultatul unui fenomen straniu şi nenatural de dare înapoi a timpului pe care poţi să-l vezi doar la femei atunci când se fardează puternic sau îşi fac operaţii estetice. Schimbarea cea mai mare era că bătrânul mergea pe picioarele lui folosind discret un baston. Îl crezusem paralizat. Ne-a deschis uşa şi Vladi l-a îmbrăţişat lung, fără să-l privească în ochi, cu un aer tandru şi vinovat, cum n-aş fi crezut că poate să aibă. Ceea ce admirasem la Vladi de la bun început era detaşarea liniştită pe care-o avea faţă de tot ce mişca în jurul lui. Nu mă gândisem niciodată că acea aparentă seninătate era doar o pată de cer care ieşea din ceaţa drogurilor pe care le lua. Bătrânul l-a privit lung şi a dat trist din cap. Pe mine m-a observat în trecere, sprijinindu-se uşor de umărul meu. Mi-am dat seama că era multă tensiune între ei. Ar fi trebuit să plec, dar n-am plecat.
– Fă un ceai, Vitali. Ştii cum se face ceaiul rusesc?
– Ştiu, domnule.
Vladi arăta terminat, aşa cum arată un maratonist epuizat care încearcă cu ultimele puteri să treacă linia de sosire cu vântul din spate. Sub lumina veiozei i se vedeau mai bine ochii duşi în orbite, pupilele dilatate şi privirea tulbure. În prezenţa bătrânului se schimbase brusc. Părea un fugitiv disperat care venise să se predea.
Am dispărut la bucătărie unde am găsit cutia cu ceai, pe care-o ştiam bine. O cutie neagră cu poza ţarului Nicolai pe-o parte şi a ţarinei Alexandra pe alta. Amândoi exagerat de roşii în obraji, el plin de decoraţii, ea cu doi trandafiri roz înfipţi la piept, exact acolo unde aveau să-i străpungă gloanţele plutonului de execuţie. Înăuntru cutiei erau frunze de ceai negru, uscate, chircite, care se desfăceau şi creşteau în contact cu apa fiartă, ca nişte fiinţe trezite la viaţă. Dacă beau o ceaşcă întreagă din ceaiul ăsta îmi dă palpitaţii. L-am făcut tare şi am aşteptat liniştit în bucătărie, bănuind că dincolo de uşă nu se întâmpla nimic bun. Am căutat ceşti şi am prelungit momentul turnării ceaiului cât am putut. Le-am pus pe-o tavă împreună cu borcanul cu miere, de parcă asta aş fi făcut de când mă ştiu.
Bătrânul nici nu m-a observat. Avea în mâini puşca de vânătoare şi tocmai îi băga pe ţeavă un cartuş mare de mistreţ. O armă şi i-o întinse lui Vladimir.
– Hai, ia-o şi termină totul acum. Ce rost are să mai aştepţi? E simplu. Bagă ţeava în gură şi apasă pe trăgaci. Nişte creieri zburaţi în felul ăsta sunt mai onorabili decât unii prăjiţi treptat de droguri. Tot acolo o să ajungi.
Vladimir stătea chircit pe scaun, tremura şi evita cât putea să privească arma. Bătrânul i-o puse pe genunchi.
– Ai nouăsprezece ani şi arăţi de treizeci. Ai uitat ce i-ai promis mamei tale înainte de-a muri. Viaţa nu ne e dată s-o trăim oricum. Hotărăşte-te, pentru că nici tu nu pari să ai înaintea ta mai mult timp decât mine. Încă mai sunt în stare să te ajut.
Vladi luă arma în mână şi încet îi băgă ţeava în gură. Am vrut să sar să-l opresc, dar am rămas nemişcat în rama uşii cu tava cu în mână. Bătrânul era nebun, fără doar şi poate.
– Dacă n-ajungi la trăgaci pot să-ţi arăt cum se face.
Nimeni n-a mişcat un deget timp de minute în şir. Mi se părea că asist la un film şi aş fi vrut să am o telecomandă sau să pot să fac un clic şi să schimb imaginea la care ajunsesem fără îndoială dintr-o greşeală. Vladi a aruncat în cele din urmă arma şi a început să plângă în hohote. Bătrânul s-a apropiat încet de el şi l-a îmbrăţişat. Vladi tremura ca un câine scos din apă, proaspăt scăpat de la înec. Am pus tava cu ceaiuri pe masă şi am ieşit încet din casă, retrăgându-mă cu faţa la ei, ca şi cum eu aş fi fost în pericol.
De cum am ajuns în stradă am încercat să uit ceea ce văzusem, absorbind prin tot ce puteam viaţa care clocotea în jurul meu, adică acel amestec de mirosuri, sunete, imagini, feţe umane şi bucăţi neacoperite de cer care alcătuiesc Manhattan-ul în orice clipă a zilei. Oraşul ăsta a avut întotdeauna un efect puternic asupra mea. Te face într-un fel să uiţi totul. Te spală pe creier atât cât să nu mai simţi gustul ultimei clipe şi al celei premergătoare. Pe măsură ce te îndepărtezi de trecut, tot ceea ce ai trăit înainte de a-i străbate străzile se abureşte mai tare ca acele poze sepia, care par a avea rădăcini mai adânci în timp decât propriile mele amintiri. Are un drog al lui, oraşul ăsta. Pluteşte în aer, în apă şi-n privirile oamenilor care par şi prizonieri, şi fericiţi evadaţi, în acelaşi timp.
După seara aceea, Vladi a dispărut din Brighton Beach, ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Când am sunat la bătrân acasă mi-a răspuns vocea repondeur-ului, vocea prelucrată a unei femei care nici ea n-a existat vreodată. L-am căutat de câteva ori în clădirea în care avusese garsoniera, până când proprietarul mi-a spus să nu mai calc pe-acolo.
