Adrian Sângeorzan 
Când m-am trezit după a doua noapte de izolare în deşert, eram ud leoarcă şi tremuram. Tremuratul şi transpiraţiile acelea aveau să mă ţină o bună bucată de vreme şi nu vreau să vorbesc despre ele, pentru că până şi amintirea lor e dureroasă. Am scăpat pe furiş din ghearele drogurilor, ca dintr-o bătaie care s-a potolit treptat. Eram sănătos, n-aveam încotro, iar deşertul părea făcut pentru aşa ceva.
Am băut toată plosca cu apă şi am mâncat, fără să-mi pese de ţepi, toate fructele de cactus. De data asta am făcut foarte puţin până la canion unde m-am aruncat în apa rece, care m-a trezit de-a binelea. Am reuşit să prind cu mâinile un peşte, cred că era un păstrăv, pe care l-am aruncat pe mal între pietre. În timp ce-l priveam cum se zbate, a dispărut în ghearele aceluiaşi vultur, care urmărea tot ce mişca în deşert şi, mai ales, ce nu mai putea să mişte. Am reuşit să mai prind un peşte pe care l-am păzit ca pe ochii din cap şi cu care m-am întors la stânca mea.
Aproape se înserase când am reuşit să fac focul şi când a început să iasă fumul si apoi primele flăcări, mâinile mele erau o rană de la cât izbisem două pietre una de alta. Ce victorie totuşi, să reuşeşti să faci un foc din nimic! Am prăjit bine peştele, după ce-i scosesem maţele cu vârful unui vreasc, şi l-am mâncat cu o poftă nebună. Când am terminat masa mi-am dat seama că nu mai am deloc apă. Mi-am scos tricoul alb şi l-am legat de un băţ mai lung. L-am înălţat pe stâncă ca pe un steag de pace şi l-am fluturat cu disperare. După puţin timp, am văzut un norişor de praf la orizont şi din el a început să crească un jeep deschis, care a oprit lângă mine.
– Hai urcă, mi-a spus un bărbat cu ochelari şi pălărie de cowboy pe cap.
A condus în tăcere cu soarele din spate, atent să nu lovească vreo piatră. Nu mi-a vorbit deloc. A oprit la un moment dat şi mi-a spus că facem o scurtă pauză. Am coborât şi m-am aliniat cu el, aşa cum se aliniază bărbaţii la pişoar, ca în faţa unui pluton de execuţie. Avea un profil pe care-l mai văzusem şi atunci când i-am văzut tatuajul de pe braţ, un dragon albastru făcut la beţie în Brighton Beach, l-am recunoscut pe Vladimir, nepotul bătrânului Ivanov. Şi-a întors încet privirea spre mine, observând poate că din mine nu ieşea nici o picătură de urină. Ne-am privit lung şi în tăcere, ca doi bărbaţi care s-au întâlnit întâmplător într-un deşert. Mi-a întins mâna şi, în timp ce mi-o strângea, mi-a inspectat încheieturile mâinilor ca un expert în cicatrici, urme de siringi şi de tot se poate injecta prin ele
– Mă mir şi nu mă mir că ne întâlnim aici. Pari într-o stare destul de bună, mi-a spus el simplu, cu o voce care doar semăna cu vocea pe care i-o ştiam.
– Bătrânul mi-a spus că eşti în Rusia…
– Am fost şi-acolo dar n-a mers. Am ajuns aici ca şi tine, iar acum lucrez pentru ei. Le convine să aibă un recuperat ca exemplu… Ce mai zice bătrânul meu?
– Zice să ne ferim de „malaxor”… ştii ideea aia a lui bizară cu maşinăria de tocat oameni şi minţi mai ales…
-O ştiu bine. Aici suntem mai feriţi de ea.
Vladi a tăcut şi m-a privit în ochi. Atât vocea, cât şi privirea lui erau altfel decât le ştiam. Părea un om liniştit şi împăcat deşi avea un tic nervos în partea dreaptă a feţei, care te neliniştea dacă-l priveai prea mult
– Auzi, Vladi, am ceva bani puşi deoparte… Hai să fugim din deşertul ăsta împuţit şi să începem o afacere împreună. Ce zici?
– Uită! Afacerea noastră e încă deşertul. Hai, urcă în maşină!
Am urcat fără nici o tragere de inimă, mai mult pentru că ştiam că înăuntru avea apă rece. Eram sleit de puteri, însetat, înfometat, şi tremuram din fiecare muşchi al corpului. Eram rupt în două, deşi nu voiam să recunosc asta nici măcar în gând. Am băut o sticlă mare cu apă, după care Vladi a scos un pachet de Marlboro şi mi-a întins o ţigară gata aprinsă.
– Hai, ia, ultima ţigară… O să fie bine până la urmă!
Am fumat amândoi în tăcere, privindu-ne cu coada ochilor ca doi soldaţi răniţi, căzuţi într-o tranşee uitată.
