Adrian Sângeorzan 
În acea seară am aflat că între albi, negri şi galbeni există o mie de alte nuanţe umane. Eram în sfârşit în New York. Toţi mâncau ceva, cel puţin cu o mână, sau sorbeau din cupe imense bolborosind, printre cuburi de gheaţă, rămăşiţe de Cola sau băuturi de care nu auzisem. M-am aşezat la o coadă şi am vrut să-mi cumpăr un hot-dog, însă cei cinci dolari pe care i-am scos din buzunar mi-au dispărut din mână cu o viteză extraordinară. Am întors capul şi am văzut mutra zâmbitoare a unui mulatru ceva mai înalt ca mine care mă sfida arătându-mi nişte dinţi foarte albi şi regulaţi. Nici măcar nu încerca să fugă cu banii mei cu care se pregătea să-şi cumpere ceva lui şi celorlalţi doi care erau cu el.
-Dă-mi banii înapoi, i-am spus simplu dar răspicat.
-Auziţi, băieţi? Ăsta vorbeşte ceva engleză. Aşteaptă puţin să ajungem la rând, poate nu ne ajung banii şi te rugăm să ne mai împrumuţi câţiva.
A început să râdă în hohote. L-am lovit cu genunchiul în testicule atât de tare şi de neaşteptat, încât a gemut şi s-a încovoiat înnebunit spre mine. Apoi l-am pocnit de jos în sus drept în moacă de s-a răsturnat chircit pe promenadă. Ceilalţi doi au sărit pe mine, au apărut alţii şi un ropot de pumni şi de picioare s-au repezit pe spinarea mea. Am încercat să mă apăr, să fug, să mă folosesc de trupurile celor care se fereau, însă era prea mult. Dacă n-ar fi apărut poliţiştii poate că m-ar fi linşat. M-am ales cu un ochi vânăt, o buză crăpată şi, aşa cum avea să reiasă mai târziu, două coaste rupte. Am rămas singurul captiv în mâna poliţiştilor. Până şi cel care-mi furase banii reuşise s-o şteargă ţinându-se de testicule. Numai când am vrut să plec am observat că am pe mâini o pereche de cătuşe şi că sunt tras spre o maşină a poliţiei. Respiram greu şi mă durea toracele de câte ori inspiram. Un poliţist alb tuns scurt şi cu nişte bicepşi uriaşi mă ţinea strâns de mână.
-De ce l-ai lovit? Am văzut când l-ai pocnit.
-Mi-a furat banii din mână, domnule.
-Cât ţi-a luat?
-Cinci dolari.
-Păi merită pentru asta să faci atâta tărăboi? Unde stai?
– Undeva în Brighton Beach… nu sunt sigur unde.
Am încercat să-mi eliberez o mână ca să-mi şterg sângele care simţeam că mi se prelinge din buze.
-E prima mea zi în New York, domnule!
-De unde vii?
-Din Moscova.
-Păi atunci stai în Brighton Beach cu ai tăi. Cel puţin până începi să te prinzi cum stau lucrurile aici.
Maşina a pornit spre Brighton Beach Avenue cu mine în spatele unor gratii subţiri prin care vedeam cefele rase ale celor doi poliţişti şi roata cea mare a parcului de distracţii plină cu oameni care ţipau de atâta excitaţie. Au oprit când au ajuns aproape de Brighton Beach Avenue.
-Dacă eşti cuminte o să-ţi scoatem cătuşele şi te lăsăm s-o iei încetişor pe stradă. Să nu faci prostia să te întorci acolo.
Poliţistul cu bicepşii groşi îmi dădu un şerveţel de hârtie să mă şterg.
-Ai grijă ce faci, băiatule. N-o căuta cu lumânarea. Ăsta-i New York-ul şi nu raiul pe pământ, cum poate că ţi s-a spus la Moscova.
Mi-a întins o hârtie de zece dolari pe care am luat-o fără să clipesc, ca pe-o despăgubire meritată, oficială, din partea Americii însăşi care îmi ura astfel un original bun venit. Făcusem un profit de cinci dolari din prima zi, dar mi-era greu să mă bucur de asta, pentru că simţeam cum mi se umflă ochiul şi buzele. Contrar sfatului, m-am întors înapoi pe promenadă şi cu ochii în patru am luat-o la fugă spre Brighton Beach. Îmi era frică că nu voi mai găsi blocul în care mă aştepta mama. Nici nu mă străduisem să ţin minte al câtelea era.
