Adrian Sângeorzan Mă obişnuisem cu rolul de bolnav. Când eşti aşa cum eram eu atunci, goana încetează, viaţa se opreşte în loc, ca un tren care nu mai are şine. Partea bună e că boala te scoate pe un fel de linie moartă, de unde continui să pufăi uşor ca o locomotivă cu aburi, plus că vezi mai bine şi mai senin mânerele de care merită să te agăţi.
În timpul transportului peste ocean, m-au îndopat din nou cu morfină şi când m-am trezit eram într-un spital militar în Fort Manmouth, New Jersey. M-au băgat a doua zi în sala de operaţii unde m-au ţinut patru ore. Bineînţeles că n-am simţit nimic, eram o legumă, dar de data asta am fost semiconştient tot timpul. Nu vedeam, pentru că anestezistul mi-a acoperit ochii ca să nu mi se usuce, dar auzeam tot ce se întâmpla. Chirurgul, un asiatic mic de statură, care zâmbea frumos cu toată faţa, mi-a spus c-a mai avut cazuri din astea, dar ca să se convingă că nu exagerez m-a verificat. I-am povestit ce-mi mai aminteam.
– Aţi cotrobăit c-am mult prin pieptul meu. Asistentul dumitale, Gill, era prea înalt şi nu vă potriveaţi cu înălțimea mesei de operaţii. Ştiu că n-aţi găsit bucata aia de metal, iar Gill glumeţul a spus că speră să nu fiu trăsnit din cauza ei de vreun fulger. Te plângeai că pierd prea mult sânge. Pentru câteva minute, doctore, am avut senzaţia că văd şi că ies afară din mine. N-aţi mai glumit nici unul, iar anestezistul era cam agitat…
Când m-am trezit la reanimare nu m-a mirat deloc sunetul aparatului care-mi pompa aer în plămâni, dar nu şi chipul care mă privea prin ceaţă. Alina era aplecată deasupra mea. Aureola pe care mi se părea c-o are în jurul capului, laolaltă cu zâmbetul ei îngeresc, m-au făcut pentru o clipă să cred c-am ajuns în altă parte. S-a aplecat să mă sărute pe obraz şi mirosul puternic de Opium m-a asigurat că sunt unde trebuie. De câte ori deschideam ochii, era acolo ţinându-mă de mână. Când n-am mai văzut-o m-am întrebat dacă n-am avut o halucinaţie. A reapărut după câteva zile când mă extubaseră deja şi puteam să vorbesc.
– Îngerul meu! Atâta am reușit să-i spun.
Nu-mi puteam ţine prea mult pleoapele deschise pentru că îmi turnaseră plumb în ele. Îmi ridicam câte-o pleoapă cu mâna şi-o priveam cât de şmechereşte puteam. O făceam să râdă. Noaptea rămâneam singur şi atunci percepeam altfel totul. Aveam două tuburi de dren în plămânul drept, care-mi colapsase şi care trebuia să se reexpansioneze încet, spre coastele de care fusese ataşat. Aparatul de aspiraţie bolborosea continuu, ca atunci când tragi cu un pai dintr-un pahar care se termină. Simţeam totuşi că sunt departe de-a fi terminat, pentru că ajunsesem la doi paşi de New York, aproape de Alina, de mama şi de malaxorul de care n-aveam să mă mai plâng niciodată.
După ce mi-au scos tuburile din plămân am dat un interviu pentru un post de televiziune. Îi interesau viaţa mea particulară. Pe măsură ce le răspundeam la întrebări, păreau tot mai contrariaţi de biografia mea. Reportera scăpa din când în când surprinsă câte un „Aha”. Deci tata, evreu mort în Gaza, împuşcat din greşeală; prima iubită, moartă într-un atac terorist, mama, „aha” incredibil, la închisoare. Nu m-au întrebat de ce. De altfel, aveau să taie partea cu mama, iar de străbunicul care-a luat Kremlinul n-am pomenit nimic ca să nu-i derutez de tot. Nici de deşertul din Utah care-ar fi fost mai greu de scos, din cauza stâncilor şi-a canioanelor. Până la urmă, mi-au tăiat mai mult de jumătate din viaţă şi m-au scos aşa cum ar fi vrut ei să fiu. Pe Alina n-au tăiat-o. O iubită, asta da, părea de bine. Au înaintat-o la gradul de logodnică fără s-o întrebe şi reportera a umplut pelicula de aha-uri când i-am spus de unde vine.
Alina a refuzat să le vorbească. Mi s-a părut ciudat, deoarece în America cei mai mulţi şi-ar da câţiva ani din viaţă doar să apară la televizor. Unii ucid fără rost prin mall-uri, universități sau biserici doar ca să-şi aibă bucăţica lor da faimă.
Şi eu ucisesem. Dar cu rost. După regulile sălbatice ale războiului, care ne spun şi nouă, şi duşmanului că trebuie să ne căsăpim unii pe alţii cu cât mai multă sârguinţă. Nu voiam să mă gândesc deloc la noaptea aceea când am omorât cu mâna mea oameni, care m-au împroşcat cu sângele lor şi cărora le-am auzit ultimele horcăituri în timp ce-i mai loveam odată. Eu sau voi, asta fusese legea. Oricât încercam să-mi alung gândul, mă simţeam puţin ucigaş. Gândurile dor ca şi rănile şi, ca să pot fugi de ele, mai ceream o porţie de morfină.
