Adrian Sângeorzan 
Mama mi se părea că se transformase într-o cu totul altă fiinţă de cum ajunsesem în New York. Ea era mai rezervată cu bărbaţii doar pentru că prefera să nu-i aducă acasă şi se ferea de mine folosind tot felul de trucuri. Am văzut-o aşteptată de doi bărbaţi care veneau în limuzine. Spre deosebire de cei din Moscova, ruşii bogaţi din New York nu aveau body guarzi. Acei uriaşi musculoşi înspăimântători, înarmaţi până-n dinţi, cu arme prost ascunse cărora li se vedeau ţevile automatelor de sub haine şi fără de care stăpânii nu făceau nici un pas. Încă nu văzusem nici un body guard la New York, ceea ce mă făcea să cred că aceşti oameni cu limuzine fie erau nişte oameni neimportanţi, normali, fie că America era o altfel de lume. O lume care nu semăna de loc cu cea pe care mi-o închipuisem eu. Observaţie simplă, dar neliniştitoare pentru un puşti ca mine şi pe care o ţineam, mai mult sau mai puţin intenţionat, ascunsă. Ascunsă mai ales de propria mea minte, care pe vremea aceea nu ştia cum să accepte surprizele vieţii. Îmi amintesc că încercam instinctiv să mă comport şi să reacţionez normal, ca şi cum aş fi trăit de mult acolo, ca un adevărat băştinaş al New York-ului şi nu cred c-a fost bine. Mă prefăceam, nu eram eu, şi prefăcătoria cred că se pedepseşte ca orice alt păcat.
Mama ştia că nu sunt în apele mele, că o aştept să vină până târziu noaptea şi, atunci când apărea, până apuca să mă mângâie şi să mă întrebe dacă îmi place New York-ul, suna din nou celularul. „Alio!” Era veşnic agăţată de un celular pe care-l purta cu ea tot timpul, ca şi cum ar fi fost cel mai de preţ lucru din viaţa ei. Suna folosind o melodie clasică, liniştitoare, pe care eu o uram. Apoi stătea cu el lipit de ureche perioade lungi. Nu erau telefoane de dragoste sau de cleveteală, pentru că avea o altă expresie pe faţă. Una nouă, pe care nu i-o văzusem la Moscova. Un amestec de atenţie, şi de supunere amestecată cu spaimă. Mai mult asculta şi atunci când scotea câte-o vorbă nu pricepeam nimic din ce spune în afară de „da, da”.
Într-o zi am ieşit în sfârşit amândoi să facem cumpărături şi am putut schimba câteva cuvinte. Eu, de fapt, tăceam şi răspundeam monosilabic. Ne plimbam printr-un Mall imens în care cel mai mult mă impresionau mirosurile.
-Ce ţi-ar plăcea să mănânci, sau să îmbraci? Hai, spune-mi.
Eu tăceam, descoperind că nu-mi doream mai nimic.
-Spune-mi ce-ai vrea să-ţi cumpăr, Vitali!
Tăcerea mea o apăsa şi vorbea într-una, arătându-mi tot felul de nimicuri pe care credea că mi le-aş putea dori. Apoi tăcu şi-mi zâmbi. Observasem că avea un alt zâmbet aici, unul nou, made in America. Din când în când îşi controla celularul, pe care aproape că îşi dorea să-l audă sunând.
-Ce melodie e aceea din semnalul telefonului?
-Nu ştiu exact. Ceva clasic, lin, care nu mă sperie.
-O porcărie.
-Vitali, iubitule. Ai puţină răbdare până te mai obişnuieşti. O să ne mutăm în curând de-aici şi vei avea camera ta. Îţi promit. La toamnă am aranjat să mergi la cea mai bună şcoală.
După ce ne-am mai plimbat în tăcere, îmi cumpără o cămaşă cu guler înalt, neagră, frumoasă, nu zic, dar pe care nu i-am cerut-o şi nici nu i-am dat semne că mi-ar plăcea. Mă puse s-o îmbrac.
-Uite ce bine îţi vine. Şi te rog nu mai scoate cruciuliţa peste ea. Nu merge. (va urma)
-Cum nu merge? E de la bunica.
-Nu merge, ascultă-mă. Aici, la New York, oamenii îşi poartă Dumnezeii sub cămaşă.
