Geena Scarpete 
Iubiţii mei prieteni pantofagi se tot întreabă cum de nu am murit încă după atâta timp de post erbivor (!) Păi, nu numai că nu am murit, dar sunt mult mai vie decât toţi pantofagii la un loc. Abia în momentul în care te hotărăşti să spui adio tuturor produselor de origine animală, începi să descoperi ce înseamnă hrană adevărată, cu alte cuvinte, afli ce e aia mâncare. După ani întregi în care te-ai lăsat amăgit de mirosuri şi arome ireale, ajungi să dai de gustul gustului gustos. Noi, veganii, nu consumăm doar iarbă, nu ieşim la păscut de trei ori pe zi, ci ne hrănim cu sutele de specii de legume şi fructe, seminţe, nuci, cereale, pseudo-cereale, germeni de cereale, lactate vegetale, leguminoase, verdeţuri (ceea ce pantofagii numesc „iarbă” sau „buruieni”). Dacă aş fi oferit exemple pentru fiecare categorie în parte, cred că acest articol ar fi avut cel puţin cincizeci de pagini, dar spaţiul nu ne permite un asemenea lux. Prin urmare, nu avem cum să murim de foame, nici de poftă, nici de curiozitate, nici de dorul tradiţiilor. Mai mult, ceea ce veganii consumă, ar trebui să consume şi omnivorii, pentru că legumele, fructele şi toate celelalte nu sunt produse destinate exclusiv veganilor. M-am tot întrebat adesea: este posibil să supravieţuiască careva doar cu carne, lactate şi ouă? Răspuns: Negativ. Este posibil ca cineva să supravieţuiască fără carne, lactate şi ouă? Răspuns: Afirmativ. Vor sări aceia care vor susţine că alimentaţia omului trebuie să fie echilibrată, îmbinând animalul cu vegetalul. Voi sări şi eu urlând că animalul nu trebuie să moară. Nu trebuie să moară, nu trebuie să fie ucis pentru carne sau maltratat pentru lactate şi ouă şi piele şi blănuri etc. Până când veţi ajunge să înţelegeţi acest lucru, trebuie, probabil, să se mai stingă câteva generaţii bune. Până atunci, susţinem următoarele: fiecare trăieşte după cum binevoieşte sau după cum îl bate capul.
Articolul de astăzi este dedicat glutenului, o proteină regăsită în cerealele clasice (grâu, orz, ovăz, secară). Sunt unii care îl exclud din alimentaţie şi nu pentru că ar fi o nouă modă, ci pentru că în jur de 1% din populaţie prezintă intoleranţă la gluten. Acest tip de intoleranţă apare la indivizi predispuşi genetic. Unii sunt doar intoleranţi într-un prim stadiu şi li se recomandă să excludă glutenul din alimentaţie pentru o perioadă de timp, reintroducându-l apoi treptat, alţii ajung să sufere de boala celiacă, un fel de ultim stadiu al intoleranţei, aş zice eu, însemnând că nu mai au voie să se atingă de această proteină toată viaţa. Despre simptome, complicaţii şi tratament, în cazul intoleranţei la gluten, puteţi citi aici: http://www.csid.ro/health/sanatate/boala-celiaca-sau-intoleranta-la-gluten-simptome-complicatii-si-tratament-12633015/. Iar dacă recunoaşteţi multe dintre simptomele prezentate în acel articol, nu ezitaţi să vă faceţi testul.
Nu mai am voie să consum cereale. Nu mai am voie să consum gluten. Există alternative? Bineînţeles! Şi ajungem astfel la pseudo-cereale. Cele mai cunoscute pseudo-cereale sunt amaranthul, meiul, hrişca şi quinoa. Acestea, în mod natural, sunt lipsite de gluten. Dar lipsite de gluten mai sunt şi orezul şi porumbul (cereale). După cum vedeţi, alternative există, numeroase.
Care sunt avantajele nutritive ale pseudo-cerealelor? Spre deosebire de cerealele clasice, care sunt o sursă majoră de carbohidraţi, pseudo-cerealele oferă o cantitate importantă de proteine, putând înlocui carnea, în dieta vegană. Spre deosebire de proteina animală, cea provenită din pseudo-cereale are capacitatea de a se digera mai uşor şi de a fi asimilată mai bine de organism.
Cum se prepară pseudo-cerealele? Recomand să le spălaţi foarte bine, în mai multe ape, şi eventual să le ţineţi în apă vreo două ore înainte de a le găti. Se fierb la foc mic, cu capac şi le puteţi adăuga în tocăniţe, salate, lapte vegetal, puteţi prepara deserturi, budinci etc.
Dintre cele patru pseudo-cereale mai sus menţionate, am ales astăzi să vă prezint câteva lucruri semnificative despre amaranth. Acesta a fost cultivat de către azteci în urmă cu aproximativ 8 milenii. Poate fi găsit și astăzi în Peru şi în Mexic. Se mai cultivă în India, Rusia, China, în America de Sud, dar și în America de Nord. Există în lume 60 de specii de amaranth. Știrul, care crește în România, este una dintre acele specii. Care sunt proprietățile acestor bobițe minuscule? Amaranthul are un conținut nutritiv remarcabil. Extrem de bogat în minerale (calciu, fier, fosfor), carotenoide, proteine (albumine si globuline). Are un conținut proteic asemănător cu al laptelui și este o sursă foarte bună de lizină (lizina, un aminoacid esenţial ce a fost descoperit în 1889 de Drechsel, intră în componenţa majorităţii proteinelor din corpul uman şi are un rol important în absorbţia calciului şi în creşterea masei musculare; grăbeşte recuperarea după operaţii şi traume, participă la producerea de enzime, anticorpi şi proteine, influenţează pozitiv sistemul nervos central, este vital în dezvoltarea organismului, facilitează producţia de carnitină, nutrient ce transformă acizii graşi în energie şi scade nivelul de colesterol din sânge; previne herpesul genital). Amaranthul are totodată un conținut de 105 % mangan din necesarul zilnic. Foarte important, dintre toate cerealele studiate, doar amaranthul conține vitamina C. Valoarea sa energetică este apropiată de cea a grâului. Conţine de 10 ori mai mult fier decât orezul şi de 15 ori mai mult decât porumbul. Conţinutul de calciu este de 4 ori mai mare decât cel al grâului şi de 75 de ori mai mare decât cel al porumbului. Magneziul, fosforul şi potasiul se regăsesc şi acestea în cantităţi suficiente. Datorită acestor proprietăți miraculoase, amaranthul previne numeroase afecțiuni cronice, precum diabetul, boli de inimă, cancerul, atacul cerebral.
Din amaranth mai puteţi prepara icre vegetale extrem de gustoase sau îl puteţi consuma cu lapte vegetal, la micul dejun, sau în salate. Îl găsiţi în toate supermarketurile, la un preţ extrem de accesibil.
Nu ezitaţi să trăiţi sănătos!
