Geena Scarpete
Un fapt absolut cert: animalele noastre cele dragi nu își doresc să fie mâncate (probabil v-ați plictisit deja să vă tot spun asta). Dacă le-ați auzi atunci când sunt tăiate cum urlă, vă garantez că acelea nu sunt urlete de plăcere. Cumva asta v-ați imaginat atâta amar de vreme? Nu, nu, nu. Ele nu se oferă pe tavă spre satisfacerea nevoilor imaginare de care suferă un procent foarte mare din populație. Își doresc, categoric, să fie iubite, dar nu în sensul acela… Oamenii au fost dintotdeauna ușor de manipulat, de manevrat, de utilizat. De-a lungul anilor, am fost bombardați cu sute de reclame în care animalele ne invită practic să le gustăm; pe scurt, ne sunt înfățișate luându-și viața, sacrificându-se pentru noi. Este o metodă, ce-i drept, care a prins în rândul atâtor minți „strălucite”. Și astfel ni s-a imprimat în minte ideea că aceasta este unica menire a animalelor: să fie mâncate de noi, oamenii. Dar de ce au nevoie producătorii să ne convingă de un lucru pe care noi l-am considera firesc? Poate pentru că nu este firesc. Mintea trebuie ținută ocupată cumva, 99,99999% din populație iubește televizorul și atunci ce poate fi mai simplu decât transmiterea unor mesaje ireale prin intermediul reclamelor?!
Îngrijorător este că s-a ajuns atât de departe cu manipularea încât dacă începi să îi povestești unui carnivor de ce nu trebuie să consume animale, se va amuza, te va înjura, te va judeca etc., etc., etc. Iar tu rămâi perplex… Încerci cu disperare să găsești metode prin care să le dai jos vălul de pe ochi și simți că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior când din cincizeci de oameni reușești să convingi unul. Respiri, privești cerul și mulțumești divinității; singură oricum nu ai fi izbutit.
Circulase zilele trecute pe Facebook-ul nostru cel sfânt o înregistrare cu o fetiță extrem de dezamăgită pentru că tocmai aflase că de fapt carnea vine de la animale; cu lacrimi în ochi jură că nu se va mai atinge vreodată de carne. Concluzia: e mai greu să schimbăm generațiile deja „formate”; trebuie fără doar și poate să ne orientăm către cei mici care s-au dovedit dintotdeauna mult mai înțelepți și mai receptivi decât cei mari. Mult mai important, este cumva posibil ca până la etapa în care ni se spune că animalele își doresc să fie mâncate, noi, copii fiind, să credem că de fapt carnea e adusă tot de barză? Și atunci da, firește, realitatea este greu de digerat câtă vreme creștem și ne dezvoltăm în minciună. S-ar mai atinge cineva de carne dacă în locul văcuței celei mov care tot apare într-o reclamă ieftină și stupidă, s-ar opta pentru imagini reale dintr-un abator? Omule, ghici ce: moș Crăciun nu există, copiii nu sunt aduși de barză, iar animalele nu trebuie sacrificate. JOS iluziile și STOP aberațiilor!
Omul refuză cu îndârjire realitatea, îi este frică să iasă din zona confortului fabricat; îl rog să privească câteva documentare despre cum stau de fapt lucrurile (dacă ești totuși curios să vezi despre ce documentare este vorba, citește primul articol!), dar nu îndrăznește. Nu îndrăznește pentru că e ceva acolo, în interior, care îi spune că după aceea viața i se va schimba. Și cine și-ar putea dori schimbarea?
În final, după cum se observă în imaginea de mai jos, oamenii IUBESC animalele, pe toate.
(sursa foto: pinterest.com)
Imagine cover de pe vegamode.com
