Versuri de dragoste

            E fapt de-a dreptul ostentativ pentru un poet să se nască în Lancrăm, dar se poate întîmpla, cum, bunăoară, Mariei Trif, o poetă întîrziată, dar hotărîtă să recupereze. Pînă la Albastru de luni (Editura Neuma, 2025), Maria, dacă a numărat bine Ion Cristofor în prefața volumului, a mai publicat, începînd din 2014, patru volume. Cinci cărți într-un deceniu nu-i de colea – e un semn clar de hărnicie. Cristofor zice că Maria merge ”în răspăr cu moda literară a epocii noastre” – și asta e numaidecît întocmai așa. E chiar un ”răspăr” radical, căci Maria se întoarce la vremile și bătăile de inimă ale Matildei Cugler. Poate că ”se întoarce cu fața” și ”spre bunele tradiții ale liricii ardelene, reprezentată de autori ca Ion Horea sau Eugeniu Nistor” – asta în caz că prefațatorul a verificat bine volumele de dinainte, căci în cel recent ”bunele tradiții” sînt cele ale Mariei Cunțan. Nu de plai, ci de inimă scrie Maria, cînd cu foc și pară, cînd cu melancolie. Iar de vreun mandat blagian pe care i-ar fi ”altoită” poezia e chiar greu de crezut. ”Dezlega-i-aș taina, nu s-ar dezlega”, versul invocat de Cristofor ca probă, n-ar nimic a face a face cu anxietatea runelor printre care se plimbă Blaga. Taina Mariei e taină de inimă, de sentiment în declin și în primejdie. Deși pe partitura unei idile domestice brodează Maria, relatările sale au gustul catastrofelor sentimentale – fie ele fericite, fie nefericite: ”A fost, atunci, ce nu s-a pomenit -/ Furtuna alungase un dezastru/ Și soarele privea înmărmurit/ Cum se făcuse luni de-atît albastru…” (Albastru de luni). Un jurnal de sentiment e scenariul pe care merg poemele, cu extrase din diverse momente dispuse pe o scală ce se întinde de la extaze la dezamăgiri sau amăgiri. E un fel de epică – de nu premeditată, oricum logică – a sentimentului, căci poeziile din față trag la extatică, pe cînd cele mai de la urmă înclină elegiac. Fervorile pasionale (nu prea corporalizate, inventarul corporal e strict pudic, nu provocator sau exhibiționist, ca al junelor) repun pe rol metafora focului și competențele orfice (să le zicem așa) ale iubirii: ”Lasă orologiul să-și dezlege tîlcul/ propriilor șoapte!/ Zorii de jăratec pe care-i aprindem/ unu-n piept la altul/ Pot să lumineze, ca un cînt de ziuă,/ cea mai neagră noapte!” (Unul altuia). După cum bine se știe, patima în văpăi îndată ajunge la declinări thanatice. Întocmai așa și la Maria: ”Simți și tu, iubite, cum ne-așază moartea viața/ la picioare,/ Negîndind tîrziul și purtînd de ziuă unul altuia?” (idem). În sufletul ei, pare clar că Maria e o romantică și concepe iubirea radical: ”Numai atît ne este dat, mă-ntreb,/ Ne-avîndu-ne, dar fiindu-ne cu totul” etc. (Atît?), mai ales atunci cînd ”dragostea” e ”ținută sub greu lacăt”. Catastrofe de intensitate a simțirii relatează Maria: ”Și îmi face prăpăd/ Chipul tău într-un gînd/ Și se-aprind, să îi văd,/ Macii noștri, pe rînd…” (Poemul continuității). În general, toate au o dialectică violentă, amenințătoare; toamna care se apropie intenționează ”tot verdele să-l facă scrum” (Plecări). Efectele catastrofice se văd imediat, căci de un sentiment cu autoaprindere – inclusiv senzuală, simultan cu cea spirituală, firește – e vorba, chiar dacă în climat amenințat de trecerea vremii și de declinul competențelor: ”Îmbătrînim, iubite – doi ciudați/ Care-și sfîrșesc spre începuturi zborul/ Și-i arde pînă-n măduvă fiorul/ Înaltului. În dor înfășurați,// Mă strînge pieptul, coapsele-s de jar/ Cînd brațul tău le-adună împrejurul” etc. (Doi ciudați). Panica biografică trezește pe loc, desigur, dorința de a mai ”sorbi” ”o gură de desfrîu.” Se poate înțelege o asemenea intemperanță la un ”trup” care e pur ”foc de așteptare” (Cu un vîrf de suflet). Însă nu atît despre trup cît despre suflet scrie Maria, deși ”vuind” ”de dor de tine la ora ce-o tăceam” (Netăieri). Nici dispozițiile mai de răstriște n-au mai mic elan patetic decît cele cu vocație pasională, căci Maria își ”urlă nerostirea rînd cu rînd” (Alb-roșu). Pînă și versurile în stil ludic manevrează tot spre patetisme: ”…Fel fără dineu,/ carte făr-atu,/ nu mai pot fi eu/ dacă nu-mi ești tu”” etc. (Eu fără de tine). O prelucrare bacoviană (Plouă) prevestește însă vremuri calificat elegiace: ”Și plouă… Tăceri se pornesc potopind/ prin jur și-năuntru de mine./ Se-aude-n odaie tristețea pășind/ la ceasul sfîrșirii de tine” etc. Deocamdată Maria pare doar a le presimți și cine știe dacă va avea pentru ele gramatica potrivită, căci la ea și elegiacul folosește vocabular orgiastic: ”Zorii chiuie a început/ încă o privire de viață/ încă o bucată de drum…” (Nou început). Un fel de elegii pe fond dianisiac scrie Maria.