Al. Cistelecan
Ștefan Râmniceanu e unul din cei mai mari sculptori și pictori din istoria noastră artistică, de la începuturi pînă azi. Ce-i drept, eu n-am nici o abilitare pentru a spune și susține așa ceva, dar mă bizui pe consensul la care au ajuns toți criticii noștri de artă cu prilejul masivului album – în două volume – Urme (apărut la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești, în 2015). Din cîte am priceput eu din orînduirea lucrărilor din album, ele sînt grupate în cîteva ”epoci” – deopotrivă materiale și tematice/problematice – trecînd de la ”epoca fierului” la cea a pietrei și lemnului pentru a ajunge în cele din urmă la o căutare și la o definiție a omului, văzut în condiția sa intelectuală și spirituală, de materialitate grea, dar purtătoare de suflet. (Desigur că nu e chiar așa, întrucît Râmniceanu a lucrat simultan în toate materialele și ”condiția umană” a fost tema lui permanentă, dar să zicem c-ar putea fi). Artele vizibilului, cooperînd într-un dialog tensionat, impun ceea ce e invizibil, dar le unește: o viziune asupra destinului uman.
Oarecum pe neașteptate (cel puțin pentru unii nepreveniți, cum sînt și eu), Ștefan Râmniceanu a adăugat sculptorului și pictorului și un poet, debutînd cu un masiv Exil (de aproape 300 de pagini) la Editura Charmides, în 2022. O carte de asemenea dimensiuni și scrisă pe parcursul multor ani nu e o singură carte, ci mai multe. Așa și sugerează autorul prin împărțirea ei în nu mai puțin de 11 cicluri, unele ample, altele contrase la cîteva piese. Secvențele au destulă autonomie problematică și destule diferențe de formulă pentru a fi putut fi cărți independente, dar și ele, asemeni lucrărilor plastice, se unesc într-un arc reflexiv și într-o viziune coerentă. Tensiunea spirituală din lucrările cu pensula și dalta e întreținută și de lucrările cu cuvîntul, și ele sublimînd într-o parabolă destinală, programatic exprimată de însuși titlul cărții. După teologii abilitați, soarta omului e fie una de exilat, fie una de peregrin. Râmniceanu e de partea celor care văd destinul omului ca pe ispășirea unei pedepse, ca pe o progresivă înstrăinare. E o viziune teologică în esența ei și Râmniceanu, chiar dacă nu predică, face și el teologie, ca mulți din înaintașii lui. La urma urmei, Michelangelo poate că n-a fost un teolog mai puțin inspirat decît, bunăoară, Toma de Aquino (dar sigur e unul mult mai frecventat). Sub o siglă de teolog evoluează și viziunea lui Râmniceanu, deși nu face mătănii și nici nu recită acatiste. Spiritul bate însă (dacă vrea) și prin cele lumești (măcar prin unele).
Vîrstele poetice se văd și ele, chiar dacă nu există prea multe indicii cronologice (sînt cîteva, dar par incidental notate); se văd atît în maniera de a scrie, cît și în problematica asumată, oricîte permanențe ar avea aceasta. Bunăoară, în Călărețul de oțel – care deschide cartea – viziunea e cu patent expresionist, conturînd o agonie a umanității și o iminentă apocalipsă prin dezumanizare, prin completa ”metalizare” a omului: ”Orașe de metal./ Ne ascundem în spatele zidurilor,/ buncăre de beton./ Prin magazinele goale, cîinii umblă/ în haite./ Umbre de metal se încolăcesc/ ca șerpii./ Se așteaptă dispariția/ secundei./…/ Se aude călărețul de oțel,/ Ca un ciocan pneumatic,/ copite de oțel,/ timp de oțel,/ oraș de oțel./ Pe calul de oțel,/ A apărut moartea metalică” (Călărețul de oțel). La tot pasul se văd semnele agoniei și ale sufocării finale: ”privesc vidul cum respiră”, ”gaura neagră/ înaintează ca o șenilă gigantă”, ”străzile erau pustii, orașul o gaură mare” etc. etc. Timpul rămas omului e ”timpul condamnatului la moarte”. O existență asfixiată e ipostaza vizionară de aici, în care nu se văd decît urmele unui mecanism inflexibil de strivire. Versurile sînt scrijelite, nu scrise, într-o dicțiune aspră a exasperării. Peste ani însă – ori poate numai peste o sută și ceva de pagini, în Sunt un gol prin care șuieră vîntul – apocalipsa are alți agenți, mult mai precis identificați: sînt noile orientări de tip cancel, woke, globalizarea și toate repercusiunile ei. Întreg ciclul e o reacție de respingere a acestor tendințe, o exasperare tradusă în pamflete aprige și în dispută directă: ”Un virus se răspîndește pe Pămînt./ O variantă pregătită pentru a devora./ Ideologia progresistă! Elita atlantistă exultă, mercenarii depun jurămîntul./ Familia tradițională nu mai întrunește adeziunea. O nouă societate îi va lua locul” etc. (Colonia). E o secvență care abuzează de limbajul și de atitudinea jurnalistică și în care sînt denunțați toți cei care ”vînd aer la tonă” și comercializează – ori desfigurează – iluziile și valorile. (Dar fusesem de mult avertizați de Baltasar Gracian că ”marea subtilitate a vieții e știința de a vinde aer”, apud Eco). Ziaristul i-a luat aici poetului condeiul iar iritarea pamfletară a înlocuit exasperarea existențială. În apărarea vechilor valori și a vechilor temeiuri umane, a vocației spirituale a omului, Ștefan Râmniceanu e prea iritat pentru a avea răbdarea să-și mai sublimeze furia.
Fondul expresionist al poetului răzbate și în ciclurile – departaje tematic – proiectate în zone mai puțin traumatice, în principiu, cum e lumea erosului din Flori de castan. Senzualitatea de aici, aproape agresivă prin intensitate, e însă și ea dusă într-o viziune coșmarescă și integrată, pînă la urmă, în aceeași angoasă apocaliptică: ”Te aștept, iubito,/ Pe un pat de campanie ruginit,/ Două ecorșeuri fără protecție” etc. (Scara secretă). Pare că Venera însăși e un înger castrator care amenință toată efervescența senzuală: ”Mă tem de Venera/ Ce mă așteaptă în patul nupțial” (Inocența cuvîntului). Entuziasm și teroare e dragostea la Ștefan Râmniceanu. Metamorfoze e, la rîndul său, tot un ciclu cu identitate, alcătuit din ”omagii” aduse artei și mitologiei, cum, bunoară, se întîmplă în acest Minotaur cubist: ”Lumina a spart oglinda/ Într-o pînză de păianjen./ Semănam cu un minotaur cubist/ Ce noaptea se retrăgea/ Într-un tablou de George Braque.” etc. E o joacă liberă de-a post-parnasianismul, uneori complet liberă și predispusă la pure ingeniozități ludice, cum se întîmplă în Altfel și deloc – dialog între prepoziții, conjuncții și adverbe: ”Oriunde! Cam aproximativ totuși!/ Într-un pretutindeni, dar niciunde,/ Dincolo de nicăieri,/ Dincoace, altminteri” etc. Joaca e dusă uneori pînă în pragul caligramelor, unind astfel un spirit mereu supus unui pathos cu un spirit de zbenguială. Destinderile nu sînt însă o cultură întreținută cu prea mult suflu, căci sentimentul unei anxietăți tot mai consistente îl urmărește pe poet și-n secțiunea Aerul doare: ”Sunt o încăpere în care zidurile se ating,/ Strivind amintirile într-o menghină” (Amintirile de plumb). E o agresivitate care contaminează totul și răstoarnă în schingiuire chiar și cele mai inocente și pozitive evenimente: ”Lumina mușcă din noapte./ Taie din ea fîșii de întuneric” etc. (Tăiș). Chiar dacă în Zidul apar și interludii de scriitură mai tandră, mai sentimentalizată, condiția existențială rămîne aceeași – suplicială -, fie că e vorba de o agresivitate exterioară, fie că e vorba de tensiunea interioară auto-destructivă: ”Sunt un trup devorat din interior./ Simt cum umblă prin mine,/ Cum se împlîntă în viscere,/ Lupii cu colți de asfalt./ Corpul se desface,/ Cuvintele cad însîngerate” (Colți de asfalt). Memoria pietrei e și ea un ciclu de omagii la mitologicale, de re-actualizări simbolice, dar Perseide-le care o succed deschid zăvorul de pe tandrețe și afectivitate: ”Mi-am luat inima în mînă,/ Am despicat-o în două./ O jumătate i-am dat-o îngerului,/ Cealaltă, ți-am oferit-o” etc. (Descîntec). E aici o suită de efuziuni diafane (dar, după cum se vede, nici de aici nu lipsește limbajul sacrificial) care continuă și în Pasul de lut, atingînd aici voluptatea reveriei (și ea cam parnasiană): ”De pe crengi galben de cadmiu,/ Cad mere violete,/ Arbori stau suspendați ca ciorchinii/…/ Briza din arșița verii/ Se plimbă pe coapsele Marthei” (Grădina). Modulații cu grafic acut se văd în succesiunea ciclurilor, aducînd după ele adaptări de formulă, dar nu și rupturi.
Poate nici nu se putea încheia această adunare a recoltei lirice fără un omagiu adus poeziei, cea care ne ”împiedică căderea în gol”, chiar dacă în reprezentarea ei se văd ”uneori cicatrici”. Ea rămîne, în orice caz, ”un spațiu de retragere în vederea purificării”. Iar dacă un artist de statura lui Ștefan Râmniceanu îi acordă poeziei astfel de privilegii (în raport cu celelalte arte?), înseamnă că lucrurile trebuie luate în seamă. Chiar dacă Ștefan Râmniceanu n-ar fi un poet autentic – dar de obicei este -, apariția acestui volum masiv e un eveniment. Pare că doar poezia poate satura nevoia de creație. Și spune asta un artist care și-a marcat epoca, nu un oarecare.
