Al. CistelecanDintre deținătorii de mărci din poezia noastră de azi, Viorel Mureșan e cea mai discretă prezență, nu mai consistentă decît o umbră. Deși se bucură în Sălaj de un adevărat cult, în plan național e mai degrabă o nobilă și eclatantă absență. Nu l-am văzut (încă? sau nicio șansă?) baremi nominalizat pe listele candidaților la premiile zise ”naționale”, măcar că acestea sînt acum pline de poeți care doar se străduiesc să scrie poezie și al căror prim merit e abnegația. Excesul de bun simț și rezerva socială au făcut din Viorel nu un simplu caz, ci unul multiplu, căci și acasă, între echinoxiști, el face apăsată excepție. Deși mai toți poeții Echinox-ului, începînd cu Dinu Flămând și Adrian Popescu și apoi, pe rînd, aproape toți urmașii lor au practicat și comentariul literar (exclusiv despre poezie, firește), niciunul în afară de el n-a făcut-o cu atîta consecvență încît să poată fi considerat cu dublă calificare. Ce-i drept, în cazul lui Viorel lumea nu stă în dubiu, ca în cazul lui Ion Pop, dacă e mai degrabă poet ori mai degrabă exeget, dar constanța comentariilor sale – aparte pertinența lor – îi dau tot dreptul la dubla cetățenie literară. Iar în secta criticilor de poezie (deși el e universalist) numele lui are o pregnantă relevanță. Și în privința formulei poetice profesate Viorel e singur chiar și printre echinoxiști, ba chiar și-n grupul cu care are afinități de viziune și tehnică. Familia lui e mică, alcătuită doar din el, Ion Mureșan și Aurel Pantea, căci sînt singurii echinoxiști propriu-zis imaginativi. Nu pentru că celorlalți le-ar lipsi imaginația, ci pentru că mai toți au un tip de imaginație contemplativă, oarecum erudită, investită în descifrarea simbolică a lumii și impregnată de o referențialitate de bibliotecă. Ei trei sînt singurii care nu pot pune frîu propriei imaginații și nu-i pot controla elanul stihial, fiind mai degrabă trași de ea decît controlînd-o. Discret la fire, Viorel, ca și ceilalți doi, nu e la fel cînd se pornește avalanșa imaginativă. Firește, adevărata imaginație trebuie să fie sălbatică, incontrolabilă și de nedomesticit, dar Viorel, spre deosebire de ceilalți, o strunește în aranjamente picturale. Ce-i unește e și ceea ce-i desparte, căci fiecare cultivă alt tip de imaginație, cu alt ritm și cu alt debit. La Ion Mureșan imaginația năvălește abrupt în poeme și pretinde ca suflul ei să fie desfășurat în scenarii cu epos, astfel încît să rezulte adevărate drame imaginative; e o vîntoasă care-l duce pe poet luîndu-l de pe picioare și abia lăsîndu-i răgaz pentru subvertirea simbolică. La Aurel Pantea imaginația izbucnește din pivniță, în flashuri neantifore, și consemnează prin incizii epifania angoasei și pulsul agoniei. Viorel, în schimb, e un voyeur calm care urmărește lumea ca succesiune de videoclipuri și pentru care realitatea e, cum a zis (aproximativ) Pessoa, un incident al imaginației. Viorel realizează fotograme și diapozitive ordonate într-o diaporamă iar lumea i se relevă ca o succesiune de imagini transformate în mandale imaginative. Secvențele în care e descompusă viziunea au un epos magnetic, nu unul manifest, iar legătura dintre ele se face prin șoc, prin ruptura engambamentului imaginativ. Rezultă astfel un mozaic animat pe fond ermetic, ca și cum fiecare imagine ar fi o enigmă prinsă într-o vîrtelniță. Între toți echinoxiștii Viorel e singurul imagist adevărat, singurul care vede doar secvențial, punctual chiar, și care privilegiază imaginea ca eveniment deopotrivă contemplativ și vizionar. Descripția e la el o metanoia a realului în fantasmatic. Metoda lui e o hieratică a privirii care traduce spectacolul contemplativ într-o epifanie de simboluri camuflate fără să piardă nimic din concretețea imediatului. Materialitatea e la el transparentă și dispusă la reveleurile ascunselor printr-o gramatică hieratizantă care estetizează lumea. Căci fundamental Viorel e un estet care surprinde miraje nu prin sensibilitate – și motivate de ea, ci mai degrabă printr-o presensibilitate la miracolul contemplativ. Pe fondul acesteia, notațiile intră direct într-un elan transfigurator, parcă înainte chiar de a fi făcute. Realul în translație fantasmatică e materialul cu care lucrează el, surprins în clipa în care concretețea lui devine vedenie.
Cu doctrină ori fără, cu teorie ori doar cu practică, Viorel rămîne cel mai calificat dintre practicanții imagismului (cu dovedită consecvență, de la vechile Scrisori din muzeul pendulelor, 1982, la antologia cu Poștașul rural din 2015 și pînă la Monede-le în aer, din 2023.) Asta pentru că el nici măcar n-a trebuit să facă vreo opțiune în favoarea ei, ba nici măcar să-și pună problema ca atare. Viorel Mureșan e naturaliter un voyeur, un răsfățat al vederilor și pliantelor din preajmă, un poet de ilustrate ale inefabilului. Ca toți privitorii nesătui, e un contemplativ al lumii, numai că la el contemplația e pură năzăreală. Pe orice și-ar pune ochii, fie un obiect, fie un peisaj, de regulă contras într-un detaliu, ”realele” văzute devin instantaneu fantasmatice, năzarnice, își pierd rațiunea de agregare și condiția care le definește și se transformă în stranietăți fosforescente. Rațiunea descriptivă – și conduita textuală de aparente notații – devine rațiune halucinatorie și fotograma clipei alunecă numaidecît în himeric. Potențialul de himerizare al notațiilor îl exploatează Viorel, într-o logică a metamorfozelor care duce peisajul imediat în pragul suprarealismului și instaurează între secvențe un regim de contiguitate ce alimentează o idee ermetică. Viorel e cel mai ermetist dintre echinoxiști, dar nu pe linia barbiană a sublimărilor lingvistice, ci mai degrabă pe o linie ungarettiană, pe care secvențele induc, în desfășurarea lor aparent aleatorie, o stare de mister sau de alertă misterioferă. Toate acestea păstrînd etica unei caligrafii care hieratizează lumea și care trage la estetizarea contemplativă, căci în bună parte Viorel e un caligraf sau bijutier de năluceli. Chiar și cînd scapă în vertije expresioniste (prezente în text precum gropile de pe șoselele noastre), caligrafia impune o diafanizare a lumii, o decență a rafinamentului și delicateții imaginative. Două firi se ciocnesc, aproape sistematic, în poezia lui Viorel: una caligrafă, de desene japoneze, și una cu rădăcini în impetuozitatea imaginativă, constrînsă la simple fulguranțe. Ele lucrează și în simbioză, dar de destule ori lucrează individual. Firea caligrafă și vocația delicateții imaginative se văd cu deosebire în japonezăriile lui Viorel (un fel de hai-ku-uri fără reguli), iar cea de elan se eliberează în parabolele făcute din contemplații răvășite intenționat, cu peisajul dispersat. O vînă expresionistă e mereu flancată de o ecuație estetizantă.
Steme de inefabile construiește Viorel din orice secvență cotidiană – cu specificarea cuvenită neapărat că la el cotidianitatea nu e făcută din succesiuni de stări, ci mai degrabă din succesiuni de imagini în care se concretizează o epică a contemplației. E un fel de a fenta rulajul confesiv al poemelor și de a-l ascunde după micile miraje – abia de acolo lăsînd să se întrevadă fondul melancolic al ritualurilor contemplative (nu-n zadar a pus drept motto la Monede… citatul din Carl Sandburg cu ”deschiderea și închiderea unei uși” și cu speranța cititorilor că vor putea vedea ceva ”în frîntura aceea de clipă”; e o opțiune de poetică asumată, căci frînturi de clipă desenează, din subliminale, și Viorel). Schițele de miraj (orice notație alunecă la el în mirifianțe ori turbulențe vizionare) sînt conturate totdeauna cu un strop de umor și unul de scepticism, spre a nu se lăsa contaminate de o eufemistică mereu aproape de versurile lui Viorel: ”rîndunicile s-au adunat pe sîrma de telegraf/ ca niște autori țanțoși de aforisme// poartă rămășițele unei uniforme/ de parcă au fost colege de clasă// mîine vor scrie un rînd negru/ pe coala întinsă a cerului” (Aforism). Seninătatea contemplativă cu care Viorel contrage peisajul în mărgele e angajată însă pe un drum melancolic, dar cu melancolia indusă și ea într-o imagine aproape autonomă: ”soarele a rămas peste deal/ agățat în mîna unei sperietori// în fiecare oraș există o stradă/ pe care poți vedea o lesă goală/ în urma căreia pășește o pereche de bătrîni” (Oră cu foșnet de trestii). Scepticismul contemplativ taie mereu calea elanului imaginativ, insinuînd astfel o tensiune între reflexivitatea de fond, topită și ascunsă în imagini, și vocația filmică a imaginației. Aproape de fiecare dată titlurile reprezintă una din secvențele descriptive ale poemului, contribuind activ la mozaicul textului. Chiar și atunci cînd ele par neutre ori rezumative, sau simple indicații topografice. Notațiile descriptive ale lui Viorel sînt însă doar pretexte pentru acuarelele de inefabile (în care se strecoară aproape regulat un strop de umor imaginativ, ca și cum Viorel ar vrea, implicit, să-și caricaturizeze tablourile): ”din peretele unei stînci/ crește/ o colilie barbă de preot// sub țăcălia popii/ doi gemeni într-un cărucior/ răsucesc ziua de august într-un sul/ prin care își trimit unul altuia/ baloane de săpun// în spatele trăsuricii/ tînăra mamă se rușinează/ ca o lumînare bătută de vînt” (Băile Olănești. Izvorul 24). Blancurile – logice, nu grafice – dintre secvențe sînt programate pentru o coerență finală, nu și pentru una secvențială. Căci lucrătura textuală a lui Viorel e una de mozaicar.
Amenajarea peisagistică e dată de multe ori pe mîna unui absolvent de suprarealism care bravează în arbitrarietatea alăturărilor și în stranietatea întîmplărilor: ”în mijlocul oglinzii creștea o poiană/ unde vin căprioarele să pască/ fier vechi/ și sufletele își lasă bagajele// acolo/ zilele treceau aproape monoton/ de parcă o doamnă supărată pe viață/ și-ar îngropa rochiile în grădină// ieșisem pe alei/ și mergîndu-ți alături/ umbra mă arăta/ că eu sunt cel care și-a pus/ un măceș cu fructe roșii la pălărie// s-ar părea că prea multe vede/ această fereastră/ care stă și înăuntru și-afară” (Loc). Miniaturist în arta imaginii, Viorel deschide bolta hieratică a poemelor prin alăturarea în salbe a imaginilor care par să fugă în toate direcțiile, dar lăsînd în centrifugalitatea lor o accentuată dîră melancolică. Sfioase în fulguranța lor, imaginile au tupeu suprarealist, deși nu li se îngăduie să aibă și suflu, căci Viorel vede lumea doar clipind și adaptează gramatica la fulguranțe concise. Dar înșiruirea lor pe ață produce un efect consistent de atmosferă panicată de stranietăți, de ritual himeric: ”umbra unor viori atîrnate/ continuă să ne pară o turmă/ care străbate vadul unui rîu// m-ai chemat să-mi arăți/ și cîmpia acoperită cu cearceafuri// la marginea ei/ doi oameni/ îi numărau soarelui apusurile/ ca pe cuiburi goale de rîndunici” (Cîmpie acoperită cu cearceafuri). Fotograf de instantanee, poet al vederii ca vedenie, Viorel își traduce micile contemplații în peripeții imaginative. Fiind un privitor de meserie, vede lumea în spectacolele aparențelor sale, convertite subit în cultură clandestină de simboluri. Și face asta cu toată încrederea că peisajele sale, dedicate imanenței, relevă angoase ale profunzimii și au priză directă cu transcendentele: ”ca dintr-o superstiție scriu poezii/ numai cu creionul/ știind că solzii grafitului/ au înmugurit și au crescut/ pe fundul oceanelor// cine și-ar putea închipui vreodată/ o colonie de cucuvele/ urcînd pe coșul vulcanului// în jurul mîinii mele cînd scriu/ se strînge țipătul lor” (Poezia). Viorel e, într-adevăr, fotograful din Blow-up. Și la el, sub aparența normală a notațiilor se ascunde ceva misterios, neliniștitor. Normalul ascunde regulat numinosul. (citatele din Monede…).
Pe Viorel, a cărui contemplativitate pare blîndă și tandră cu realul și ființa, fără să le aplice niciuneia casanțe morale, ca și cum ar profesa o contemplație de fenomenolog riguros, nu se știe niciodată unde-l duce notația care devine imediat un pur incident himeric. Și nu se știe nici, la sfîrșit, unde l-a dus. Sigur e doar că l-a dus într-un fel de perplexitate imaginativă și acolo l-a și lăsat. Căci indiferent de la ce pornește Viorel – și nu pornește de la lucruri mari, ci de la măruntele zilei sau chiar ale clipei -, acel lucru e prins pe loc într-o transpoziție frenetică și mutat, de o vocație barocă a imaginației, într-un regim de irealitate calificată. E o metamorfoză subită, spontană și irepresibilă, deși făcută cu diafanitate imaginativă și cu delicatețe de scriitură. Asta pentru că Viorel e –zic iar – un estet al contemplației și un virtuoz al descripției himerice, un caligraf de năzăreli și de iradiații; un rafinat al sclipirilor inefabile din lucruri. Imaginarul lui, oricît de fără cod pentru cititor, e unul de bijutier, de creator de mărgele suave și senzuale deopotrivă. Estetismul contemplativ (e vorba evident de un voluptuos al iscodirii) se traduce și într-un estetism descriptiv, într-o grație a imagisticii de care poetul se îngrijește aproape cu devoțiune calofilă (poemele lui suferă – sau se bucură, de la caz la caz -, cum zicea Țeposu, de un fel de ”desăvîrșire stilistică”).[1] Performer de nuanțe, Viorel e un șlefuitor de imagini care s-ar devota (o și face) perfecțiunii cu tenacitatea cu care dl Grand șlefuia, la Camus, fraza lui cu ”superba iapă alezană”. O religie estetistă stă de bază exultanței himerice a imaginarului. De fapt, aș zice că diferența cea mai marcantă dintre el, pe de o parte, și Ion Mureșan și Aurel Pantea, de cealaltă parte, constă în diferența dintre fantezie și imaginație. În caz că-n această diferență grația imaginativă e de partea fanteziei, o imaginație, cum ar veni, mai aeriană, mai delicată și mai fără suflu material. Una însă în care ”și nimica mișcă” în modul cel mai spontan și-n care orice obiect are vocația metamorfozelor/anamorfozelor șocante. Textul poetic nu e, la Viorel, predictibil. Oricînd, parcă, o poate lua razna, întreținînd astfel o atmosferă de incertitudine și suspiciune și forțînd o veghe lecturală pe cît posibil scrupuloasă. Dar poemele nu rămîn niciodată fără rezoluție vizionară. Oricît de drogat pare poetul, poemul nu e lăsat fără soluție coerentă.
De fapt, nu știu dacă obiectele sau peisajele au această vocație a stuporii (cum par a avea una a anamorfozei la Gellu Naum) sau ea se datorează privirii de drogat cu care Viorel contemplă detaliile lumii. Căci Viorel e un năzarnic în fața căruia peisajele se metamorfozează în cele mai stranii halucinații și se asociază cu cele mai incompatibile avataruri, într-o aventură fantezistă care are un limpede șarm suprarealist. Pe bună dreptate, cred, zicea Romulus Bucur că ”modul său de a percepe lumea nu poate oferi decît imagini stranii.”[2] Nu e însă o stranietate panicardă, cu inducții de anxietate, ci o modalitate de a insolita lumea, de a o pune într-o ecuație fantezistă inedită și întotdeauna surprinzătoare, pînă la scandalul perspectivei analogice. ”Fantezia complicată, de factură manieristă” i-a fost atribuită de la bun început de Ion Pop,[3] care observă și afinitățile cu picturalitatea himerică a lui Klee, Chirico, Chagall etc. (nume invocate chiar de poet și reconfirmate mai apoi și de Dumitru Chioaru și George Vulturescu), așadar principiile unei poetici de entuziasm metamorfotic și elevație eterică a realului. Ca manierist (în sensul tipologic) s-a consacrat Viorel, pînă într-atît de accentuat încît Dumitru Chioaru garantează că poetul ”a fost și rămîne un manierist.”[4] Se prea poate, echinoxiștii sunt în general considerați ca manieriști, așa că asta ar fi un element de integrare. Nu singurul, căci, zice Iulian Boldea, ”constante tematice ori de tonalitate” cum are Viorel sunt ”ușor de regăsit la mai toți poeții de la Echinox”[5] (adică, precizează Boldea, ”rafinamentul expresiei, imagistica bogată, cultul metaforelor, puseurile livrești” sînt bunuri comune). Lucrurile acestea există, fără îndoială, sunt, într-adevăr, elemente de patrimoniu echinoxist, numai că Viorel le procesează într-o perspectivă cu totul divergentă față de restul lumii echinoxiste. (Sunt însă și comentatori care nu acceptă ”cultul metaforelor”; bunăoară, George Vulturescu, care evidențiază la Viorel un ”discurs anti-metaforizant”, deși îi recunoaște ”forța plastică”; dar dacă tot are ”forță plastică” de ce n-ar investi-o în metafore?!).[6] Elementele acestea patrimoniale nu lipsesc (dar nici nu prisosesc) din poezia lui Viorel (”muzeul”, ”biblioteca” au fost lumile/simbolurile cu care a început iar referințele și aluziile i-au rămas nărav nesmintit), iar rafinamentul e filtrul prin care trec toate, dar decisivă rămîne permutarea în stranietate a notațiilor. Artizanatul imagistic prelucrează viitura și-i pune baraje în cale (de obicei tăind elanul printr-un blanc), dar suflul imagistic continuă în reprize. La urma urmei, poate fi considerat și manierist și fantezist, dar în primul rînd e un imagist. Viorel nu vede un obiect sau un peisaj decît atunci cînd acesta intră într-o dialectică a imaginației și începe să producă reverberații.
Poetica lui Viorel e una de mozaicar (au remarcat-o, într-un fel, chiar de la început, atît Radu G. Țeposu, care vorbea de ”suite de imagini,”[7] cît și Gheorghe Perian, care vorbea de ”imagini sofisticate, desfășurate în arabesc”[8]); dar un mozaicar de enigme, de steme și miniaturi ezoterice, construite cu o imaginație cabalistică. Pe măsură ce curge, pe măsură ce trece de la un punct imaginativ la altul, poemul se ermetizează; și asta datorită faptului că obiectele intră ”în zona unei fantazări ce le distanțează mult de punctul de plecare”[9] sau – și mai grav – pentru că imaginația lui Viorel ar fi ”lipsită de referențialitate obiectivă”[10] (de asta m-aș îndoi, căci poemele lui Viorel sînt, de regulă, ”ocazionale”, incitate de un peisaj, ce-i drept, obnubilat, dar încă vizibil). Viorel practică (sau n-are încotro) un fel de ermetism al imaginației, o forță de plasticizare ce pare a fi rodul unui suprarealism tandru, non-violent, fără convulsivități și mai degrabă ceremonialic. Gheorghe Grigurcu zice că Viorel ”face avansuri /…/ formulei suprarealiste,”[11] deși, după cum merg volumele, am impresia că, treptat, avem de-a face cu o domesticire a acestei intemperanțe fanteziste. Din fire, poate că Viorel suprarealist ar fi fost – și probabil singurul suprarealist natural al echinoxiștilor (tentativele de suprarealism făcute de unii poeți din ultimele serii sunt simple chinuri de contorsiune imagistică) dacă n-ar fi în primul rînd un estet (un estetician chiar). Părînd în pură siestă contemplativă (Viorel nu se panichează și nu se alertează, scrie cu un calm imperturbabil), desfășoară un caleidoscop de aparente notații fragmentate, montate într-o heraldică în care cîmpurile stemelor nu par a avea nici o legătură de necesitate: ”sub pămînt par duminicile niște olane roz/ puse acolo cu degete fărîmate// sîmbăta de cînd lucrurile/ nu mai au cerul nopții în cap/ se spală pe față cu o lumină/ de păsări tăiate// tunetul încercuia dealul/ precum o eșarfă deasupra vîntului// drumul ne era lămurit/ de sînge amestecat cu-ntuneric/ acum toate perechile de părinți ni se par/ ștergători de picioare în fața ușilor// pe masa noastră acoperită cu ziare/ soarele se desface ca o ladă de lemn” (Sîmbăta lucrurilor). Poate că peisajul nu ascunde neapărat ”tragicul în formă diafană” de care vorbea Țeposu,[12] căci urmele acestuia sunt destul de marcate, dar e limpede că Viorel cultivă doar insinuanța dramatică. Și așa face ori de cîte ori poemele se apropie de anxietăți – și ele strecurate în poeme cu pipeta, după principiile unei poetici a insinuanței; o poetică aparent mai timidă decît cea a aluzivității sau a sugestiei, dar eficientă în punctarea unui fir de coerență. Oricum, coerența (cea traductibilă) sau proiecția de sens e făcută la el doar din linii punctate din loc în loc, din amprente lăsate pe fiecare imagine. Altminteri, ca și sculptorul pe care-l evocă, și Viorel poate vedea orice în orice: ”Sculptorul vede formele unei tinere/ în piatră,/ liniile unui bărbat de optzeci de ani (cele două războaie)/ început de confesiune/ cum piatra ar fi o arhivă incendiată sub el” (Scrisori din muzeul pendulelor). Dar e limpede că ceea ce ne arată nu-i niciodată o pipă, ci un miraj. O arhivă de steme e pentru Viorel lumea.
Poezia lui e greu de adus la condiția confesivă, fie ea și a unui eu evanescent. Mai degrabă decât un lamento sublimat al biografiei ea produce o răvășire himerică a realului şi mântuie confesiunea în viziune. Dintr-un fond de sensibilitate delicată (ce iese în compoziţii suave câteodată) ea ridică proiecțiile fantasmatice ale unei condiții sublimate, pornind nu atât de la vegetaţia cotidiană a angoaselor, cât de la nucleele ei germinative şi radioactive. Nu debordanţa de suprafaţă a anxietăţii ţine poetul s-o fotografieze, cât frisonul ei imperceptibil şi adânc. Sondor mai curând decât cosaş, Viorel scrie, în fond, o poezie de explorare, folosind fulguraţia pentru reveleul himeric și pentru transpunerea lui în inflorescenţe imaginative.
Deși pornește în mod obișnuit de la ”ceea ce se vede”, nu o poezie a cotidianului, nici feeric, nici infernal, prepară el, nici directă, nici mediată, ci mai degrabă una a himerei instalată pe contururile realului. Imaginarul său, mai curând delicat decât violent (pentru că supus unei estetici), nu mizează atât pe o transfigurare a realului, cât pe o conversiune a lui în himeric. Mai degrabă de şcoală decât sălbatică, imaginaţia se exersează, când brutal, când persuasiv, în destructurarea realului şi în reciclarea lui fantasmatică.
Cu o discreție și o tenacitate de iederă, Viorel s-a ridicat, pas cu pas, pînă-n primul rînd al poeziei de azi, adâncind acelaşi tip de scriitură care mizează pe şocul dintre limpiditate şi ermetism, pe de o parte, şi dintre suavitate şi convulsie, pe de altă parte. Construcţia ca atare a viziunii îmbină la el panorama şi detaliul, incizia şi relatarea mai lăbărţată. Laconismul reprezenta, în primele volume, o electrizare a discursului şi el funcţiona ca un reactiv al acestuia, în secvenţe de o pregnanţă decupabilă. Cu vremea și cu sporul bibliografic inerent, laconica a devenit limba imaginației care se exprimă strict în fulguranțe adunate magnetic. Poetul hieratizează anxietăţi şi filigranează spaime, îmblânzind frisoanele într-o caligrafie ce-şi ostentează fragilitatea pe măsură ce se apropie mai mult de atrocitate: „cuvânt / tu umbli pe nişte tobe de lemn / într-un ţinut / după pulberi de sare // ea aude paseri de lemn pe zidul acesta / care se strânge mereu în jurul nostru / anii şi-i târâie înşirând pe sfori ochii lor / lipindu-le limbile de pereţi / până sus // umblă prin odăi o parafă / sărută lucrurile toate / până li se pierde din înălţime“ (Sertarele, fragment). Viorel scontează tocmai pe suavitatea scripturală a violenţelor şi angoaselor, exorcizând realul printr-o dicţiune rafinată a imaginarului terifiat. Contrastul dintre eleganţa frazării şi vocabularul direct al angoasei, dintre delicateţea desenului şi frapanţa destructivă a celor desenate e numai unul din registrele în care Viorel mânuieşte o subtilă tehnică a contrapunctului. Practic, secvențele poemelor sînt dispuse într-o dialectică transgresivă și premise enunţate într-o falsă perspectivă nostalgică sau feerică devin, abrupt ori pe nsimţite, contrapunctul unei viziuni infernale: „moartea / nici ea nu vine dintr-odată / la o oră cândva hotărâtă / vine pe rând / cum ies şobolanii la baltă / să se adape / cum se adună frigul iernii / în bare metalice“ (Copilăria se pierde ca o şosea printre două şiruri de case). Scriitor de miraje, Viorel trece și apocalipsa printre ele, ca un grafician de angoase. Dar acest nivel de alertă existențială și stilistică e doar excrescența unei viziuini melancolice perturbate.
Citită în racursiu (e doar o sugestie), poezia lui Viorel își etalează o coerență de-a dreptul organică, în pofida unor module tematice care acoperă integral unele volume (manifest, de pildă, în Pietrele nimicului), în care aranjamentul în ”fugă” al obsesiei dominante pare o opțiune programatică și în care reflexivitatea conduce contemplația și organizează imaginația. Sînt condensări de obsesie care nu deviază însă cursul unei poezii dedicate esteticii contemplative și epifaniilor imagistice. Lumea supusă unei astfel de estetici e lumea lui Viorel, o lume în progresie de limpiditate, chiar dacă fascinată și de convulsivitatea sau dramatica ipostazelor. Insurgențele expresioniste și panica indusă de ele dau și mai multă electricitate melancoliei iradiante în care e scăldată viziunea. Aventura ”imagistă” a lumii e o revelație ”realistă” a ei, făcută cu o estetică de filigrane hieratice. La Viorel, și coșmarurile sînt făcute din filigrane.
[1] Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Prefață de Al. Cistelecan, Editura Cartea Românească, București, 2006, p. 106.
[2] Romulus Bucur, Poeți optzeciști (și nu numai) în anii ’90, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 138.
[3] Ion Pop, Echinox. Vocile poeziei, Tribuna, Cluj, 2008, p. 199.
[4] Dumitru Chioaru, Developări în perspectivă. Generația poetică ’80 în portrete critice, Editura Cartea Românească, București, 2004, p. 135.
[5] Iulian Boldea, Poeți români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006, p. 132.
[6] George Vulturescu, Cronicar pe Frontiera Poesis,Editura Princeps Edit, Iași, 2005, pp. 113, 116.
[7] Radu G. Țeposu, op. cit., p. 106.
[8] Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni. Eseuri, Editura Didactică și Pedagogică, București, /1996/, p. 26.
[9] Ion Pop, op. cit., p. 197.
[10] Gheorghe Perian, Prefață la: Viorel Mureșan, Sîmbăta lucrurilor, Editura Limes, Cluj, 2006, p. 9.
[11] Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, II, Editura revistei Convorbiri literare, Iași, 2000, p. 194.
[12] Radu G. Țeposu, op. cit., p. 107.
