Umbra Profesorului

Profesorul Zaciu făcea parte din mitologia culturală clujeană postblagiană, așa că-l știam încă dinainte de a-i ajunge student. L-am văzut, ca licean, la cîteva lansări de carte – ritualuri care atunci îmi păreau impresionante –, dar ca student relația noastră a început cu stîngul. Profesorul preda cursurile de interbelică, iar grupa noastră a avut ghinionul/norocul să facă și seminariile cu el (nu dintre cele mai reușite, aș zice, pentru că ne era frică, pe de o parte, să nu recităm aberații, iar, pe de alta, el nu ne lăsa să batem cîmpii, cum făceau alții, la care era tărăboi interpretativ și ceartă permanentă). Cursurile le citea, cu o voce plăcut timbrată și monotonă, fără nici un spectacol de dicție, mimică ori gestică. Într-un hangar plin cu vreo sută de studenți era imposibil să nu te-apuce somnul după cel mult o jumătate de oră. Se auzeau fălci trosnind și dinți scrîșnind, ba chiar și suave sforăituri, și se puteau vedea capete căzute pe pupitru, dar profesorul ignora toropeala care cotropea sala. (Azi probabil că am fi fost toți pe telefoane). La primul seminar a împărțit ”temele” pentru referate și m-am înscris cu unul la Arghezi. Cred că era primul seminar de după împărțeală, dar eu am ajuns după abia o jumătate de oră cu referatul. Nu pentru că mai aveam de lucru la el, ci pentru că înainte de a intra în sală m-am intersectat cu profesorul Trifu (de la engleză), care era secretarul de partid pe facultate. Marota – și cred că plăcerea clar sadică – profesorului Trifu era să ne trimită la tuns. Ne luam toate precauțiile pentru a nu-l întîlni și ne trimiteam colegele și spre stînga, și spre dreapta pe coridoare ca să ne semnaleze care cale e liberă. Dar profesorul apărea ca din pămînt după ce primeam confirmarea de cale liberă. De cum am dat nas în nas cu el, m-a și înhățat de umăr și mi-a spus să stau puțin, pînă-mi spune să merg la tuns. Degeaba i-am spus că tocmai am de susținut referat la profesorul Zaciu și degeaba i-am promis că după seminar voi merge direct la tuns și mă voi prezenta la control (trebuia să te prezinți la el după ce te tundeai, ca să aibă prilejul cîtorva ironii). Mi s-a părut că invocarea numelui Profesorului nu i-a stîrnit nici un respect, ba chiar, sarcastic, m-a asigurat că Profesorul va înțelege că a trebuit să întîrzii pentru a arăta ca un student de la filologie, nu ca unul de la artele plastice (cei de la artele plastice cred că i se păreau cele mai înfiorătoare modele de pletoși). Cînd am intrat, am nimerit într-o sală de gheață. Nu știu ce muștruluieli operase profesorul înainte, dar efectele se vedeau. I-am spus, încă gîfîind, de ce am întîrziat (știa bine obiceiurile profesorului Trifu) și m-a întrebat doar dacă m-am tuns – nu se vede, a adăugat. M-a pus să-mi citesc referatul și apoi a întrebat dacă sînt doritori să comenteze pe marginea lui. Nu erau, așa că a încheiat pe loc seminarul, cu evidentă acreală. Cînd e să ai ghinion, n-ai cum te feri din calea lui. Nu lipseam de la cursurile lui, măcar că abia mă țineam de somn, dar odată mi-am permis să lipsesc. Tocmai ieșisem de la Biblioteca Centrală la o cafea la Croco și peste cine puteam da dacă nu peste profesorul Zaciu?! În loc să-l salut și să-mi văd de drum, făcînd pe niznaiu, m-a împins păcatul să-mi cer scuze pentru absență. Era o gafă pe care mi-a tăiat-o scurt: după cum vezi, și eu am lipsit (încă ar fi trebuit să fie în sala de curs). Pentru mine, ambele incidente au părut dramatice, dar pe el cred că mai mult l-au amuzat decît iritat.

Timpul ne-a apropiat și, după ce a acceptat directoratul de onoare la Vatra, ne-am văzut destul de regulat (am și ținut la el acasă un fel de ședințe de redacție). Profesorul n-a luat ”onorificența” ca pe ceva lipsit de responsabilitate, ci, dimpotrivă, ca pe un prilej tocmai bun pentru a coordona o revistă și a îndruma niște tineri. Cred că și-a dorit toată viața să conducă o revistă, dar n-a avut parte de o asemenea satisfacție. Era un om de proiecte (prea puține realizate, e drept) și de echipă, mereu gata să anime un colectiv implicat într-o utopie (cum păreau proiectele lui ținînd cont de realitățile social-culturale ale anilor de după ’90). Singurul proiect dus la capăt a fost cel al Dicționarului scriitorilor români și al Dicționarului esențial al scriitorilor români, acesta din urmă finanțat de Fundația Soros, condusă atunci de Alin Teodorescu (singurul realizat dintr-o serie de dicționare ”esențiale” care erau cuprinse în proiectul inițial; pe cît știu, ”sponsorizarea” nici nu e menționată; presupun că din precauție, căci și atunci se făceau liste de ”soroșiști”). Dar Zaciu dovedise deja de mult, de pe vremea colecției ”Restituiri”, pe care a coordonat-o la editura Dacia, că e un spiritus rector generos, dispus la coagularea și mobilizarea unor colective de cercetare. Avea pentru asta vocație, dar a rămas mai mult cu nostalgia virtualelor inițiative. A insistat să facem și la Vatra o ”Asociație a prietenilor revistei”, dar, ca și în cazul unor proiecte de asociere mai relevante (unul dintre ele ar fi fost gruparea echinoxiștilor într-o astfel de asociație, ca alternativă la inițiativele de tip GDS ș.a.), n-a avut cu cine, deși redactase un regulament/statut și propusese o listă de membri. Un institut de istorie literară i s-ar fi potrivit cel mai bine. Dacă s-ar fi putut, unul cu editură și cîteva publicații (dintre care măcar una implicată în dezbaterile contemporane, și nu doar literare).

Ieșirea la pensie (măcar că a solicitat-o) l-a marginalizat dramatic. Nu mai puțin faptul că nu mai fusese ales în forurile Uniunii. Cît de exclus s-a simțit se vede și în seria a doua a ”jurnalului”, cea publicată de Limes, unde trepidația notațiilor lasă locul dezamăgirilor și lehamitei. A mai avut, totuși, parte de o perioadă de seninătate și chiar de euforie existențială cînd și-a petrecut cîteva luni la Centro Aletti din Roma (și după), unde s-a simțit mai acasă ca nicăieri. A și lăsat acolo o amintire luminoasă (a avut prilejul și să-și etaleze talentele de chef, reale și rafinate). Fragilitatea lui s-a văzut abia în acești ani, cînd s-a simțit abandonat de toată lumea (deși nu era chiar așa, dar cei care-i fuseseră apropiați erau, după ’90, prinși cu tot felul de treburi publice și nu cred că mai aveau cum întreține intensitatea legăturii anterioare). Profesorul s-a simțit însă lezat și exersa destul de caustic pe seama ”carierismului” foștilor discipoli. Devenise cam mizantrop și făcea o hermeneutică a relațiilor extrem de suspicioasă (mai suspicioasă decît cea pe care o fac țăranii români, mari hermeneuți ai relațiilor, gesturilor și intonațiilor). (Am fost de față la cîteva episoade notate de el în jurnal cu maliție și dacă aș fi ținut eu jurnal, episoadele ar fi arătat mult mai relaxate decît au ieșit de sub verva lui caricaturală). Dar dacă-i ajungea cineva în ”vizorul” malițiozității, nu-și putea stăpîni această vervă, descărcată în șarje portretistice. (Am primit și eu destule probozenii în scrisorile pe care mi le trimitea după fiecare număr din revistă și, măcar că le găseam întemeiate, le găseam și prea avîntate în stilistica lor. Sînt, de fapt, scrisori de artă, de vervă.) Am rămas și acum cu bănuiala că printre cele rămase de la Profesor trebuie să se afle și vreun – măcar început de – roman. Avea o pasiune portretistică prea inflamată pentru a o putea reprima. Un ”Aquaforte” de tip lovinescian i-ar fi fost cum nu se poate mai potrivit.

Umbra profesorului a fost, o vreme, o prezență vie printre scriitorii și comentatorii clujeni. Acum ea începe să se risipească.