Ultimul fracturist

Protagonistul anilor 2000 părea să fie – și a și fost o vreme – fracturismul. Din păcate a fost un proiect/program care n-a avut mult suflu și durată. Dar nu din cauza potențialului său creativ, rămas mai degrabă enunțat decît exploatat, ci din pricina abandonării lui de către înșiși eroii fondatori. Marius Ianuș, care a fost întemeietorul și apostolul, s-a convertit repede la poezia de militanță creștină, cu admirabile – dar nu și admirate – poeme marianice (dînd-o apoi, din păcate, și mai repede spre beatificarea legionarismului și spre întocmirea unui sinaxar legionar, dar cu o eclatantă prăbușire a registrului expresiv). Dumitru Crudu – ca vice-apostol – a fost, în realitate, în Falsul Dimitrie mai degrabă un ”fals fracturist”, căci ”umilismul” său avea puține cu exasperarea proprie fracturiștilor autentici. Încetul cu încetul oastea fracturistă s-a destrămat și mai toți zavergiii au luat-o spre alte zări și poetici. După nici zece ani de la proclamație, Anton Jurebie părea a fi rămas singurul fidel, continuînd lupta asemeni soldatului japonez uitat într-o insulă (asta e o glumă cam nelalocul ei, căci Jurebie se află, biografic vorbind, într-o situație chiar similară). Elegii-le lui distrugătoare din 2003 erau însă întru totul reprezentative pentru exasperarea devenită furie a fracturiștilor – și de atunci s-a ales, rezultă de pe coperta ultimului volum (Forme de viață fără apărare, editura Autograf MGM, Craiova, 2024), cu admirația consecventă a lui Cosmin Ciotloș. Dar nu doar cu a lui. Și Nicolae Coande e printre devotați, considerîndu-l pe Jurebie ”specialist al imprecațiilor și anatemelor”, folosite în poeme ”dezamăgite de reaua întocmire a lumii” (Manualul vînătorului de poeți, II, Ed. Hoffman, 2021, p. 168). Mă pun și eu la această coadă, cu voia dvs., după vorba clasică – ultimul pe listă …

Jurebie se poartă și azi ca bun fracturist, dar nu cu aplombul de pe vremuri, căci s-a lăsat copleșit de elegia existențială. În esență însă el se folosește de același vocabular – liric și atitudinal deopotrivă – ca și la debut, format din ”cuvinte/ firave dar nimicitoare” cu care scrie ”vieți destrămate” (Arme convenționale, în Elegii distrugătoare). Mai toți fracturiștii trăiau dintr-o candoare strivită și dintr-un sentimentalism manifest (alcătuit însă din sentimente călcate în picioare), reintrodus în chimia poeziei ca sfidare la cinismul general. Și Jurebie e un sentimental, și nu doar pe registru erotic (unde tandrețea se împletește cu dezamăgirea), ci mai ales în cel filial (Împotriva negrului total din 2011 are un kaddish în triptic în care doliul matern devine un imn iar urme de kaddish sînt și în recentul volum), unde gramatica iritării e înlocuită de cea a devoțiunii iconografice. Dar la fracturiști fondul de candoare și depozitul de sentimente sînt strivite de mecanismul social și reacția e de om rănit adînc și traumatizat pînă la exasperare. Versurile lor vor transcrie tocmai această compasiune mînioasă pe care o vor slobozi într-un fel de virulență imagistică provocatoare. Nu de un simplu denunț al stării lumii – și îndeosebi a României, pe care o apostrofează recurent și disperat – e vorba, ci de o provocare a însăși transcendenței, vinovată de această stare și mai ales vinovată de însușirea ethosului uman alienant (e un fel de depravare pe verticală). Cel de sus e provocat cu tupeu sarcastic, cam ca în poemele Martei Petreu, și agresat, la limitele blasfemiei/infamiei, de o imaginație malițioasă care-l denunță pe față: ”există un dumnezeu care spune/ dă-i ăstuia atîta. și ăstuia nici atît./ ne amărăște nouă zilele./ îi place să-l gîdilăm cu-njurături” (Acasă). E ceea ce Jurebie chiar face, punîndu-l pe Dumnezeu în ipostaze ofensatoare din exces de provocare: ”un ins mic – dar mare pentru noi/ se va prăpădi de rîs în ceruri” în Rîsul, în vreme ce în Textamentul ”dumnezeu/ îți pune în mînă arma crimei și-ți spune: curaj!”. Exasperarea e atît de iritată încît aruncă în grotesc însăși marea iluzie umană: ”du-te dracului de veșnicie!/ care puți a găinaț, a mocirlă/ a țărani nespălați/ a-nțelepciune tîmpească.// cu voi nu intru în corabie” (Potopul). Blaga și Noe sînt repudiați simultan, dintr-un surplus de traumă. Jurebie, de fapt, nu pare deloc un ateu, ci doar un devot disperat și exasperat. Aluzia la ”veșnicia” născută ”la sat”, făcută printr-o simplă alunecare a iritării, e relevantă pentru subtilitatea referențială a poeziilor și pentru o pasiune ludică ce însoțește iritarea și exasperarea, dar care e ținută într-un regim semi-clandestin. Iritarea se folosește de o imaginație malițioasă și, firește, de imagini ofensatoare și compromițătoare, care întorc toate iluziile și pozitivele în grotești, denunțînd o jurisdicție a morții. Lumina însăși pare ”un coșciug” purtat ”pe umeri” (în Eroi mEMO din Împotriva negrului total ), în vreme Dumnezeu a trecut cu totul la religia capitalistă: ”aș vrea să te văd ca pe vremuri/ intrînd în casa văduvei și a orfanului./ ori te-a convins și pe tine/ faptul că banul mai are un rost pe lumea aceasta” (Antipsalm). Moralismul devine tot mai denunțător și peisajele existențiale tot mai sinistre: ”scheletele agățate de copaci la marginea satului/ crezi cu sunt/ doar oase puse la uscat/ din care viața se scurge ca apa din rufe?” (Lecția). Jurebie e într-adevăr ”din stirpea utopicilor” exasperați care, siliți de injustiția lumii, ”înclină către viziuni eschatologice”, cum zice Nicolae Oprea (în Cronicar întîrziat, Tracus Arte, 2013, p. 157). Deprimarea existențială e atît de intensă încît ”peste tot” e doar ”casa morții” (Neliniști) iar ”pe pajiștea pe care zburdau mieii/ se-ntinde acum sîngele mieilor” (Ori satul). Vituperanțele ating cota maximă a sarcasmului – dar ca extaz al disperării și decepției ontologice: ”sunteți gata să primiți/ o ploaie de rahat ceresc/ ca și moise în deșert?” (Toate-s vechi). O lume de victime condamnate fără scăpare e lumea lui Jurebie, percepută cu acuitatea agonică a unei candori funciare pe care poetul însuși și-o sfîșie provocator. Fundamentalismul etic ce stă la temelia poemelor nu putea duce decît la rană iar o anume fervență refulată se transformă în imprecații și sarcasme. Jurebie îl tratează pe Dumnezeu cu insolențe și mojicii în loc de evlavie și cucernicie deoarece crede că acestea sînt rugăciuni mai eficiente. Ce vrea el să denunțe e complicitatea divină la dezumanizare, îmburghezirea divină ca atare. Seria de injustiții care se adună se transformă, de fapt, într-o injustiție ontologică pe care poetul e denunță în versuri scrise cu șfichiul.

Principiul compasional e manifest încă din titlul ultimei cărți, care e tot una a victimelor inocente, o carte în care ”sub petele de sînge au descoperit copii” (Pete de sînge, degete de scrum). Toposurile idilice, care n-au beneficiat nici pînă acum de vreun tratament blînd, ci doar de unul sarcastic, devin acum incantații funeste iar temeinica – în mod tradițional o urare de bine – ”casă de piatră” e, de fapt, mormîntul, în vreme ce nostalgia casei părintești devine un bocet sarcastic: ”casă de piatră fără uși, fără ferestre,/ casă de piatră, casă de piatră/ în care n-am trăit niciodată./ casă de piatră care-mi stai în drum./ casă de piatră, casă de piatră,/ nici nu știam că exiști,/ pînă nu te-am văzut sfărîmată./ casă de piatră, casă de piatră,/ moartea pe nimeni nu iartă” (Casă de piatră). În locul ”binecuvîntărilor”, Jurebie proferează – dacă mi-e permis să improvizez – ”malecuvîntări” (mai rău decît maledicțiuni). Casa fără uși și fără ferestre e, de fapt, casa singurătății (Singurătate), un fel de antecameră a neantului: ”cînd închid ochii:/ un ocean de întuneric./ dacă-i deschid:/ un ocean de singurătate” (Elegie). Ca și-n volumele de dinainte, salvarea e doar o comedie, căci ”a doua venire” va fi una la un bairam: ”am venit să beau și/ să cînt cu voi,/ să petrecem și să mîncăm,/ apoi vă las să dormiți. Pa!” etc. (A doua venire). Cinismul și misoginismul sînt însă provocări de paradă, căci Jurebie mai nutrește, totuși, o speranță minimalistă: ”fă în așa fel încît să nu mă uiți./ nu îți cer mai mult, că e prea mult” (Un psalm al resemnării). Creioanele de acum (mai tot volumul e făcut din fulguranțe și simple capturi de deprimare existențială) gravează un sentiment acut de gol post mortem: ”sunt zile cînd la ieșirea din casă/ mă simt la un leș/ aruncat pe furiș/ din fuga unui camion” (Poem). Concentrația de angoasă a acestor picături de depresie e tot mai densă și mai intensă, astfel încît ”raportul despre singurătate” – care va fi scris doar ”cînd nu va mai exista nicio speranță” – va încăpea în ”două-trei cuvinte”. În orice caz, pustiul existențial e, la Jurebie, total: pînă și ”fabrica morții” e ”părăsită” (Călătoria). Mai rămîne din ea doar electricitatea angoaselor cu care-și scrie Jurebie poemele.