Al. CistelecanCe vanitate goală e critica literară se vădește acut cînd e vorba de cărți precum cea lăsată pe birou de Ioan Moldovan (și din care Rareș și Vlad au ales cele de aici; ”postume” e termenul uzual, dar mai corect ar fi ”ultimele”). E ca și cum te-ai apuca să faci exegeza agoniei unui om care moare cîte un pic zi de zi și care mai vorbește doar cu moartea. E de-a dreptul inuman, nu doar lipsit de orice pietate, să faci un raport despre autenticitatea și demnitatea cu care-și reprezintă cineva propria suferință. Moartea e întotdeauna un argument, vorba lui Graham Greene. Ioan Moldovan l-a folosit. A vorbi despre felul în care l-a folosit presupune o insensibilitate de-a dreptul ticăloasă.
Asta cu atît mai mult cu cît Moldovan și-a ținut deschis caietul de poeme pînă în ultima clipă în care se mai putea și l-a folosit ca pe un paravan în calea propriei suferințe și a propriei morți. Se vede că n-a vrut să le dea lor propriul glas și nici să se lase copleșit de ele. A vrut să vorbească cu toată seninătatea, ca și cum ele nu că n-ar fi fost aproape, ci ca și cum nici n-ar fi. Poemele rămase – multe neterminate, cu începutul abia schițat sau reluînd pasaje și încadrîndu-le în alt peisaj de angoase -, par a fi avut o clară intenție de a continua pe liniile pe care Moldovan a mai mers. Revin aici semnele unor cicluri transversale, care străbat volumele antume și se grupează în continuități definitorii, atît cele numite colocvial ”dragă”, cît și cele caustice din ”poemele fiscale” sau oniricele din ”scurtă proză”. Dar mai ales se continuă poetica notațiilor cotidiene, a contemplațiilor melancolice și a psalmodierii nostalgice în marginea agresivității incidentului cotidian. Și mai evidentă e tenta terapeutică în poemele ludice, de inventivitate pur gratuită, ca-ntr-o joacă de frivolități. Toate astea soluții, desigur, pentru eschiva din fața iminenței. Dar cum ar fi putut un poet al cărui ochi descifra drama din orice insignifianță și care făcea din ”impasibilitatea” contemplativă o participare sublimată și transfera regulat peisajul de cotidiene mărunte în parabole cu vocație simbolică să nu simtă insinuarea morții? Și mai ales să nu simtă cum teritoriul său e cotropit de ea?
Adevărat că Moldovan nu vrea să cedeze inițiativa contemplativă și că se contemplă și pe sine cu detașarea cu care contemplă micile scene banale ale zilei, dar insinuanța funestă sparge tot dispozitivul defensiv și irumpe cu flashuri violente în plin regim de nostalgii decantate în picturi realiste. Deși nu i se concede o partitură extinsă, dominantă e incantația de stingere, poemul de adio: ”Nimic nu-i al meu, nici măcar zidul roz al fabricii de conserve/ Norii pe cer, numai pe cer, alunecă în zadar, fără să-i văd,/ Fără să mă observe,/ Toată carnea mea, cu stupoarea-i tristă, se-nsomnorează,/ Văd doar atât: se înserează, se înserează, se înserează, și viața mea-n vis,/ Aventuroasă, trece pe alte canale, în alte atelaje./Aud împușcăturile plutonului și-n șarje detunăturile plutoniului care/ Dezintegrează și ultima Thule de sare.” (ca despre convalescență). Nu peisajele agoniei le consemnează Moldovan (poet atît de atent la detaliile cotidiene!), ci epifaniile ei brutale, violența cu care năvălește în plasma contemplației. Fulguranța acestor inserții e cu atît mai șocantă cu cît concizia lor de glonț sparge liniștea lumii cu o incrustație expresionistă a angoasei definitive: ”Estimp gâlgâie timpul.”. Nu-i nevoie de nici o retorică și nici de spațiu de evoluție pentru ca aceste trasoare funeste să transforme tot peisajul într-un frison atroce. Iar și mai atroce decît aceste electrizări ale angoasei e seninătatea cu care poetul ”își așteaptă rîndul” (care-i vine ”imediat”). Peisajele grotești – unele apăsat grotești – ale cotidianului ori desenele în cărbune ale insignifianțelor se transfigurează subit într-un sentiment – sau într-o senzație – a stingerii, cu atît mai acute, oricare din ele, cu cît abia traversează textele și ritualul contemplativ. Sînt, firește, și poeme (dar nu multe, moartea are o poetică foarte discretă la Moldovan) care stăruie asupra acestei stări, poeme nu de sublimare fulgurantă, ci de detaliere a lehamitei de viață și de concretizare a patologiei funebre: ”Deschid caietul, îmi pun capul în deschizătură/ ca între fălcile rechinului./ Dorm, speculez, mi-s ochii/ duși în lumi de sânge/ Apa curge sâsâitoare, sâcâitoare./ Nu-mi mai face mare plăcere./ Uneori mai visez/ la un stil subțire, la o partitură rafinată. Dar/ mărunțișurile pe care nu le voi desăvârși niciodată sunt/ dințișorii morții, sunt sticulașii unei cămăși/ plutind pe-o mare obosită, cu valuri stinse/ căreia doar iubirea ta îi face un cer deasupra.” (în lumi de sânge). Nu lipsesc poemele în care trauma e tratată în ușure, cu o autoironie terapeutică, în care adierea tragică pare de-a binelea clandestină: ”Va veni Dumneaei, iar domniile lor/ vor schimba doar locul somnului lor”. Dar toată această infanterie ușoară dispare cînd poetul abordează direct starea pre-finală pe care o parcurge: ”Văd prin mine ca printr-un val/ Nu tocmai blând/ Un val vălurit de boarea morții”. De cîte ori face conspectul concret al ipostazei în care se află, Moldovan reactivează valența expresionistă a vocației sale, una pe care a supus-o continuu unui regim de abstinență spre a face loc scriiturii de lehamite contemplativă. Dar exercițiile lui de austeritate expresivă și de scepticism reflexiv iau din loc în loc foc și versurile devin atunci niște grenade de anxietate concentrată. E o fire nestăpînită, insurgentă, în imaginația lui Moldovan, căreia însă poetul îi pune frîul stoicismului, al unei imperturbabilități dramatice: ”Mai bine n-aș fi, de la o vreme mor încet-încet în acest aranjament floral”. Ca un stoic absolut trece el prin propria agonie, chiar dacă – sau tocmai pentru că – ”Acum, /…/ toți timpii au o singură față/ De mort”. Fenomenologia acestui timp o reconstituie Moldovan în ultimele lui.
Să nu scrii decît atunci cînd simți că mori dacă n-o faci, și-a sfătuit Rilke discipolii. Dar și atunci cînd știi că mori scriind, cînd scrii murind – e lecția lui Moldovan către discipolii lui. Pînă ajungi la ”ultima literă – care omoară”. Ultima necat, într-adevăr. Iar Moldovan a scris-o și pe aceea.
Asta e, în cap și în carne și-n oase numai pe dânsa o am
și nopțile îmi sunt frumoase
și nu mai termină a lumina din lune
și a mă încurca în socoteli
