Tragicomedie din vremea Unirii

Din pivnițele arhivelor sătmărene a scos, în anul Centenarului Unirii, Ioan Nistor o ”tragicomedie în 3 acte” – Flăcări – scrisă de Dariu Pop și rămasă needitată, deși, după cum se pare, ea a fost jucată în 12 aprilie 1935, la Satu Mare, de trupa de actori ”Macedonschi”. Piesa, zice Ioan Nistor în prefață, reprezintă ”un moment important pentru începuturile artei dramatice în Nord-Vestul României”. Momente importante pentru această zonă culturală sînt reprezentate și de celelalte opere și acțiuni realizate de Dariu Pop, cu toate că scriitorul a rămas în umbra vremurilor. (Pentru cititorii cît de cît curioși dar care n-au găsit cartea, apărută la editura ”Citadela” din Satu Mare, în 2018, fac aici un mic rezumat al notiței biografice care însoțește piesa, editată cît se poate de profesionist. Dariu Pop e bistrițean de origine, născut în Măgura Ilvei în 1887. A urmat cursurile gimnaziale la Liceul grăniceresc din Năsăud, fiind coleg – pare că și de bancă, nu doar de clasă – cu Liviu Rebreanu. Orfan, își continuă studiile la internate din Ungaria, absolvind inclusiv Preparandia, și terminînd ca învățător și organist. Învățător prin cîteva sate ardelene, e condamnat la închisoare pentru ”delicte de presă” – a scris contra Legii Apponyi – și se refugiază în Regat în 1914. Acolo se integrează în grupul militanților intervenționiști, scrie la ziare și se înscrie voluntar în armata română. După război devine revizor școlar în Sătmar, unde înființează 130 de școli românești. Înființează, la Satu Mare, și cîteva publicații – Țara de sus, Țara oașului, Școala sătmăreană ș.a. -, animă mișcarea corală, fiind el însuși compozitor. Afară de piese școlare, a publicat în 1939 și un volum de poezii – Crizanteme tîrzii. Ca toți învățătorii misionari ai vremii, culege folclor, date istorice – folosite în Mărturii­-le strămoșești din 1938. E și pictor. În 1940, la Diktat, se refugiază la Turda. Ultimii ani și-i petrece la Cluj, unde și moare, în 1965. După cum notează Ioan Nistor, ”a lăsat în manuscris două piese de teatru, mai multe studii istorice, didactice și scrieri despre artă.” Dar și două romane – Dascălul din Blidari și Măriuca nimănui, editate după ’90. O personalitate a vremii și locului, fără îndoială, omagiat acum cu statui, nume de străzi și de școli.) Din cîte înțeleg de la Ioan Nistor în arhiva lui mai sînt lucruri de valorificat.

Piesa ca atare e destul de naivă, dar ar merita jucată, recomandă Ioan Nistor, măcar ”în niște ani jubiliari”. Cele trei acte se desfășoară în trei zile din trei ani diferiți și-n trei locuri – București, Iași, Cluj. Intriga eroică se amestecă, după rețetă, cu una erotică. Cea din urmă e mult mai complicată decît cea dintîi: Doamna Peleșanu, fostă actriță (după cum se laudă că ar fi primit mulțime de bilețele de dragoste ”cînd jucam pe scenă”), măritată de 17 ani cu directorul ziarului ”Avîntul”, Zorovavel Peleșanu, și mama unei fete – Alma – de 16 anișori (ca să nu fie bănuieli), e îndrăgostită de Radu Prigoană, refugiat ardelean, ziarist mai întîi care locuiește la Peleșani și apoi ofițer în armata română, Radu e îndrăgostit de Alma, Alma e îndrăgostită de ”nenea Radu” (pînă la urmă își dau seama că-s îndrăgostiți, deși o vreme nu-s semne, și se căsătoresc în ultima scenă, în anticamera prefecturii Cluj, unde Radu e secretar), spionul Panianopol e îndrăgostit de doamna Peleșanu și, firește, îl sabotează cît poate pe Radu. După cum rezumă spionul situația erotică, ea se prezintă așa: ”eu te iubesc, mata îl iubești, el… o iubește pe /…/ Alma!” Spionul intrigant o șantajează pe doamnă – ”sau mi te dai mie, sau descopăr tot lui Peleșanu”, dar doamna nu cedează și-l tratează de ”canalie” și ”mizerabil”. Face însă pandalii grozave cînd află de iubirea dintre Radu și Alma și scoate revolverul. Revolverele se scot repede, dar nu se trage decît un foc de avertisment cu flinta ordonanței lui Radu (și spionul scoate revolverul în ultimul act, dar nu e în stare să se sinucidă). Biata doamnă e geloasă pe fiică și-i interzice lui Radu să-i trimită vreo scrisoare de pe front. Om de onoare, cu inima rănită, Radu promite. Îi scrie însă regulat Alma și pachetul de scrisori e însușit de doamna, care se poartă foarte urît cu Alma. Noroc doar cu domnul Peleșanu, care o liniștește și doamna își revine în simțiri în ultimul act, după ce-a declamat pasional în primele două.

Pe plan eroic lucrurile merg mai bine; după emoțiile cu care au așteptat decizia Consiliului de coroană, ardelenii merg pe front și luptă vitejește. Spionul e cît pe ce să-i distrugă cariera lui Radu, denunțîndu-l ca spion, dar lucrurile se limpezesc și Radu nu mai ajunge în fața Curții marțiale. Pînă la urmă – dar chiar la urmă – spionul e arestat, prins cu un geamantan plin de manifeste antiromânești. Astea pe partea de tragedie.

Pentru partea de comedie e însărcinată Țîțîia (recte Tatiana), servitoarea Peleșanilor, originară din Oaș și vorbind oșenește din cînd în cînd: ”zoluidulmiezo” și alte cîteva parole. Parodii de limbaj ardelenesc folosesc și eroii din prima linie, tachinîndu-se: ”No, che servus frache, tunie dracu’n triaba ta” – zice domnul Peleșanu ridicînd paharul în cinstea mobilizării. Mai amplă e partitura Ușierului de la prefectura clujeană, ungur de treabă care se încurcă la tot pasul pe românească: ”Niște popire pentru … einie, cum i-i spune, nezd meg hat, cum i-i spune pe rumunește chind mere, mere cu ghiezeșul?”. Bine și detaliat analizată de Ioan Nistor în introducere, piesa are schelet epic – momentul intrării în război, refugiul la Iași, limpezirea granițelor la Cluj -, întortocheat cu intrigi politice și erotice care se rezolvă, totuși, fericit. Radu, zice Ioan Nistor, are destule din biografia lui Dariu (probabil nu și cele legate de intrigile erotice). Naivă, dar cu bune intenții patriotice, adecvate momentului, piesa lui Dariu Pop e reprezentativă pentru un anumit nivel literar ardelenesc interbelic.